Teoria teoriei conspirației (III): Ghid de Dezaburire

„Cei care suferă de fobie la conspirații spun adesea: «Adică tu chiar crezi că există un grup de indivizi care stau într-o cameră și pun la cale chestii?»……. Dar unde altundeva s-ar putea întâlni oamenii cu putere – pe bănci sau pe la leagănele pentru copii din parcuri?……. Sunt unii care întreabă, cu un zâmbet condescendent și neîncrezător: «Tu chiar crezi că oamenii de la vârf au agende secrete, sunt conștienți de interesele lor mai largi și vorbesc unii cu alții despre ele?» La care eu le răspund: «Păi de ce nu?……. Alternativa ar fi să credem că indivizii puternici și privilegiați sunt niște somnambuli, care bântuie de colo-colo complet inconștienți de putere și de privilegii……. [și că], unde noi, oamenii obișnuiți, încercăm să ne urmărim propriile interese, elitele bogate nu o fac»…….” ‒ Michael Parenti. Dirty Truths

Suntem, deci, într-o epocă în care teoria conspirației a devenit un flagel mult mai mare, mult mai vast, mult mai cuprinzător decât se anunța la facere, în 1967.

Azi nu e om să nu aibă și el măcar o teorie a conspirației, oricât de prăpădită, de știrbă, de plicticoasă sau de lipsită de ambiții.

De exemplu, după statisticile Comisiei Europene, în 28 de țări din toată lumea, 3 din 10 cetățeni intervievați cred că virusul covid a fost răspândit cu bună știință de o putere străină sau de altă „forță”.

Platforma Adevărul despuiat ne informează că 63% dintre români spun că întâlnesc deseori (unde, mai exact, nu se specifică) informații care denaturează realitatea sau sunt chiar false, 61% zic că asta e o problemă pentru România și 65%, că este o problemă pentru democrație în general.

Motiv declarat pentru care, așa cum anunțam în partea I, Comisia Europeană a elaborat (împreună cu UNESCO), într-un program mai larg („Lupta împotriva dezinformării”), un îndrumar care să ne țină departe de acest marasm, document intitulat, în versiunea lui în limba română, „Cum recunoaștem teoriile conspiraționiste”.

Ca primă remarcă, îndrumarul Comisiei Europene se deosebește de circulara întemeietoare emisă de CIA în 1967, discutată în partea a II-a, în multe aspecte, în afară de intenții.

Un discurs sincer, direct, către cetățean

Printre alte deosebiri, Comisia se adresează direct „cetățeanului european”, la firul ierbii, iar nu agenților de propagandă, nu „influencerilor” ‒ care și-au propus să ne influențeze așa, din mărinimie și de capul lor, văzându-ne mai slabi cu duhul ‒ nu mass-mediei, nu elitelor politice etc.

Din acest motiv, îndrumarul este public, în timp ce circulara CIA a rămas mult timp clasificată; în caz că aveți îndoieli, ideea că ar putea exista și un îndrumar secret este o teorie a conspirației – eu știu, pentru că am citit deja îndrumarul public.

Comisia Europeană se adresează, așadar, direct aparținătorilor, eminamente tâmpiței, confuzi și ușor de dezinformat (căci teoriile conspirației „pot fi greu de recunoscut și de multe ori nu știm cum este mai bine să reacționăm când intrăm în contact cu ele”), într-un limbaj simplist, stângaci, infantilizant – zece „infografice” cu „bullet points”.

(Abia aștept să am nervii să mă uit la influențărul Dezaburit, partenerul Comisiei Europene în cealaltă mobilizare de forțe ale binelui, platforma Adevărul pieligos, ca să îmi mai clătesc ochiul lingvistic. Deocamdată, am avut și-am regretat prompt curajul să aflu că emisiunea care vrea să mă influențeze se cheamă „Lămurit cu Dezaburit”. Egal LOVE.)

Definiția teoriei conspirației în viziunea Comisiei Europene – „forțe malefice”

Pornind metodic în efortul ei educațional, Comisia Europeană ne dă o definiție a „teoriei conspiraționiste”, întrucâtva clasică: aceasta este „convingerea că anumite evenimente sau situații sunt manipulate în secret de forțe puternice, malefice”.

Zic întrucâtva, pentru că, rușinoasă ca o fată mare, Comisia nu s-a repezit chiar la termeni ca „indivizi sau grupuri de indivizi puternici, influenți”, ca filosoful Karl Popper, ci și-a instalat frunza de smochin a eufemismului „forțe”, care nu sunt doar „puternice”, ci și „malefice”. O fi Moloh, o fi Baal, o fi Satana?

Tot un d**c; în alte părți ale îndrumarului și ale calupului mai vast privind „lupta împotriva dezinformării”, există niște sugestii de indivizi tabu, care, cel puțin la o examinare sumară, par a fi din dimensiunea noastră; printre ei, Bill Gates și soția.

Ceilalți intră și la categoria anti-semitism (chiar și „în limbaj codificat”, aveți mare grijă). Și ar mai fi niște minorități amenințabile, care cuprind și persoanele care se definesc după înclinațiile lor sexuale și se reprezintă colectiv printr-o serie impronunțabilă de consoane.

Per ansamblu, definiția sugerează o neîncredere și frică patologică, adică paranoia ‒ dar Comisia este prea rodată în ale birocrației, pardon democrației, s-o spună direct, mai ales că sunt voci care critică această patologizare nepermisă a discursului politic dizident. S-a mai făcut în stalinism și nu dă bine.

În plus, nu orice paranoia e funestă. Dacă ai paranoia corectă – de exemplu, că virusul ucigaș sare de pe trotuar la tine-n nas, sau că bărbații conspiră de când lumea sub forma patriarhatului să înrobească femeia și s-o oblige să stea la cratiță, să facă copii și să nu umble dezbrăcată ca adevărul pe platforma trUE – totul e în regulă. La paranoia, important e s-o ai pe cea oficială.

Sigur, rămâne întrebarea ce ne facem cu situația când anumite evenimente sau situații chiar sunt manipulate în secret de forțe malefice (vezi ascensiunea lui Hitler la putere, dau și eu un exemplu oficial aleator). Până să afle presa mainstream ce și cum, conspiraționiștii care comentează în direct evenimentele sunt oale și ulcele; uneori nu chiar accidental.

De altfel, Comisia admite, șocant, că „există conspirații reale, mai mult sau mai puțin ample”, dar ele sunt, slavă Domnului, „demascate de către denunțători (whistleblowers) și mass-media, care utilizează în acest scop date și dovezi verificabile”.

Ni se dă și un exemplu de conspirație reală scoasă la iveală cum se cuvine: complotul companiilor producătoare de țigări, care „timp de mai mult decenii ascunseseră dovezi privind riscurile de sănătate asociate fumatului”. Cum spuneam, oale și ulcele – și fumătorii, și conspiraționiștii care au comentat în deceniile în care conspirația era doar o teorie nocivă și periculoasă.

Cum ne prindem că e o teorie a conspirației

Pentru cei încă nelămuriți, definiția este însoțită de calificări. Ni se spune că teoriile conspirației au șase caracteristici comune (dintre care două tautologii).

Documentul merită citit în integralitate (ce zic eu, merită! ‒ poate că a și devenit obligatoriu, ca atâtea alte simple recomandări) și nu am să reiau aici toate acele elemente care fac dintr-o bârfă, o vorbă de clacă, o gura lumii slobodă ‒ ditamai teoria conspirației. Spicuiesc, numai.

Teoriile conspirației au în comun sugestia că „nimic nu este întâmplător și că nu există coincidențe, că nimic nu este cum pare și că totul se leagă”.

În afară de cazul că vorbim de fizica cuantică, această definiție sugerează, iarăși, paranoia. Sau, poate, lecturi nesupravegheate ale unor citate din Umberto Eco.

Cu ochi avocățesc, găsim și o portiță de scăpare: dacă teoria propusă nu este chiar așa exhaustivă cum zice Comisia, dacă ea nu susține că totul, ci doar anumite aspecte sunt altfel decât par, nu sunt coincidențe și se leagă – doar câteva situații, o suită de evenimente ‒ atunci putem să o credem liniștiți, fiindcă nu e „teoria conspirației”, ci doar o teorie despre un posibil complot.

Mai departe, teoriile conspirației „împart lumea în două tabere: buni și răi”. Caz în care, aviz amatorilor, o teorie a conspirației mai monumentală decât Biblia nu există.

Este necesar să spun că, aici, Comisia lasă să i se vadă dessous-urile bej Isabel ale relativismului etic nepermis de mult pentru o instituție atât de venerabilă, poate chiar spre apusul vieții.

Că-l are, nu-i nicio surpriză pentru nimeni care nu a trăit într-o peșteră în ultimii ani; dar să-i acuze de „teoria conspirației nocivă și periculoasă” pe cei care cred în standarde de moralitate permanente, și asta nu oriunde, ci în Europa, o civilizație creștină, spune mult.

De exemplu, spune că autorii pornesc de la presupoziția că andrisanții îndrumarului au uitat cine sunt și fie vor trece moțăind abulic, cum o fac de regulă, și peste această enormitate birocratică, fie vor da viguros din cap, alert, briliant, postmodern, cu ochii în telefonul mobil și cu înțelegerea sofisticată că nu există etică, ci doar interese temporare, smart, și că nu există identitate, ci doar un pragmatism flexibil, cool.

FAQ imaginare

După definiție și caracteristici, Comisia purcede la a presupune ce întrebări își pune cetățeanul și le și răspunde. În caz că vă preocupă „De ce capătă [teoriile conspirației] proporții?”, aflați că ele „par să vină cu o explicație logică a evenimentelor sau a situațiilor greu de înțeles și dau impresia, în mod fals, că structurează și stăpânesc situația.”

Nu apare și ideea că teoriile conspirației ar putea prolifera din cauza lipsei endemice de încredere în autorități, a perceputei lor lipse de legitimitate și eșecului lor de a controla „climatul de opinie”, posibil din cauza falimentului moral.

Și nici cine stabilește că teoriile doar „par” să explice nu ni se spune. Te pomenești că se lasă la latitudinea cetățenașului.

„Cum prind rădăcini?” – ei bine, „de multe ori, teoriile conspiraționiste pleacă de la o suspiciune”. N-aș fi zis în veci. Suspiciune așa, de capul ei? Sau față de ceva, practic, suspect? Nu se știe.

„Cei care le lansează se întreabă cine beneficiază de evenimentul sau de situația respectivă, identificându-i, astfel, pe conspiratori.” Adică eternul cui bono – principiul că responsabil de un anumit eveniment este, foarte probabil, cel căruia evenimentul îi aduce profit – este conspiraționist. Sună, într-adevăr, de-a dreptul paranoic. Te întrebi de ce mai folosesc polițiștii cu succes un astfel de raționament când cercetează crime.

„Apoi identifică elemente pe care le modelează în așa fel încât să se potrivească teoriei, prezentându-le drept dovezi.” Aceasta este critica pe care toți avocații apărării o aduc, uneori cu succes, tuturor rechizitoriilor, de când e lumea lume și are avocați și procurori în ea.

Cert e că, „odată ce au prins rădăcini, ele [teoriile conspirației] sunt greu de combătut” (zice Comisia, cu aerul unuia care a obosit încercând) „deoarece orice persoană care încearcă să o facă este considerată ca fiind implicată în conspirație”. Ei, nici chiar orice persoană. Definiția ne vorbește de „forțe puternice, malefice”. Dar, mă rog, răspunsul îl dă Comisia Europeană, nu vecinul din colț, care nici nu știe unde locuiește oculta, da’ să fie pe mână cu ea. Mă rog, fiecare cu perspectiva lui.

Cât despre ce-i mână pe conspiraționiști în luptă, nu-i nimic nou față de circulara fondatoare din 1967, în afară de faptul că nu se mai zice nimic de comuniști (deși, în alt material combativ, Comisia ne avertizează despre chestii „pro-Kremlin”).

Suntem informați redundant că majoritatea conspiraționiștilor cred ce spun, iar alții „vor în mod deliberat să provoace, să manipuleze sau să vizeze anumite persoane din motive politice sau financiare”. Zici că-s conspiratori, conspiraționiștii ăștia.

Unde mai pui că nu-s neapărat niște conspiraționiști mai de Doamne-ajută, întrucât ni se atrage textual atenția: „Atenție! Teoriile conspirației pot proveni din mai multe surse, cum ar fi internetul, prietenii sau rudele”. Mi s-a făcut pielea de găină. Achtung! Pericolele sunt imense. Prietenii și familia nu sunt ceea ce par. Ei vor să ne provoace, să ne manipuleze, să escrocheze oculta mondială. Dacă nu zicea Comisia toate astea, aș fi băgat mâna în foc că e o teorie a conspirației; dar, pentru că apare în îndrumarul hermeneutic al conștiinței civice europene, musai că este o paranoia bună, constructivă.

Ce ne facem?

Eu, una, m-am lămurit buștean până aici. Din fericire, îndrumarul ne dă instrucțiuni detaliate despre ce este necesar să facem, ce să verificăm și la ce concluzii să ajungem.

Pe scurt, este necesar să verificăm „cine este autorul și de ce lansează ideile respective” (pentru a doua parte a verificării, nu se dau instrucțiuni; presupun că îi faci preopinentului o ședință de regresie).

Este necesar să verificăm dacă „sursa este fiabilă și recunoscută” – dacă e din familie, îmi place să cred că se consideră recunoscută; de mine, cel puțin.

Un indiciu probabil al teoriei conspirației este dacă sursa și afirmațiile „nu sunt confirmate de site-urile independente care verifică veridicitatea informațiilor”. Nu ni se spune cam care ar fi acelea. De exemplu, cele care lucrează cu Facebook se consideră independente? Am auzit că ar fi fost recent niște probleme. Dar cele finanțate în programul vast de striptease al adevărului lansat acum o lună?

Să verificăm dacă „tonul și stilul sunt echilibrate și corecte sau axate pe senzațional și părtinitoare”; de exemplu, tonul și stilul adoptate de mass-media corporatistă în timpul zisei pandemii, axate pe grămezile de morți luați cu excavatorul și pe criminalii de nemascați și nevaccinați care merită să nu mai fie primiți în spital când o da boala în ei, este un ton echilibrat și corect, deloc senzaționalist și părtinitor, pentru că, a priori, aia n-a fost o conspirație; pardon, o teorie a conspirației.

Tot așa, dacă se folosesc pentru ilustrarea mesajului „imagini sau povești care fac apel la emoții”, „probabil că este o teorie conspiraționistă” – normal; ți-ar sări imediat în ochi o asemenea manipulare ordinară și complet ieșită din comun în mainstream.

Dacă „autorul pune întrebări, dar nu oferă răspunsuri”, așijderea – cât de pervers; în inocența mea, credeam că asta-i definiția unei teorii, să propui răspunsuri; când colo, nemernicii ăștia de conspiraționiști pun doar întrebări. Nu realizează că aș putea să încep să mă gândesc la un răspuns?!

Și, absolut, dacă autorul „demonizează orice persoană pe care o bănuiește ca fiind în spatele presupusului complot”, sigur e teoria conspirației, pentru că înseamnă că autorul face diferența dintre bine și rău, ceea ce, cum spune Comisia mai sus, e din start conspiraționist.

Răspunsul, în toate cazurile, se găsește la „canalele mass-media demne de încredere” și la „site-urile independente care verifică veridicitatea informațiilor”. Serios, nu știu de ce ne-am mai obosit, și ei, și eu.

De unde venim, unde ne ducem și, mai ales, în ce scop

Dar Comisia nu se lasă; ca să se asigure că n-a rămas niciun colțișor nedereticat prin conștiința cetățeanului, ne invită, la pertu – de fapt, și mai intim, la per-moi ‒ la o introspecție serioasă. „Răspundeți-vă la câteva întrebări: de ce cred ceea ce cred?”.

În caz că ne-am simți striviți de perspectiva acestui efort de anamneză, ni se dau niște oarece indicii. „Ce temeri, convingeri și valori am?” – în ordinea importanței, se înțelege.

La temeri este necesar să am grijă cum răspund, să nu fie vreo teorie a conspirației; la fel și la convingeri; la valori nu poate fi prea greu, după ce eliminăm binele și răul. Probabil toleranță, diversitate, dezaburire și zaiafet.

„Cum îmi influențează acestea deciziile și cum interacționez cu oamenii?”– păi, aș spune că mă influențează integral; eu și conștiința mea nu ne-am scindat. Nu știu; din întrebarea asta lipsesc sigur niște cuvinte, gramatical vorbind, și poate am aproximat eu greșit sensul.

„Am prejudecăți și cred în stereotipuri?” – ce să zic, doar în foarte rarele momente când nu sunt complet uimitoare și originală; în rest, am reinventat complet roata și îmi iau toate informațiile din experiența imediată a simțurilor, ca o larvă. „De ce?” – pentru că sunt omul nou în minunata lume nouă.

„Mă simt lezat?” – și încă cum. „În ce mod?” – predicativ.

Colonoscopia psihologică merge mai departe, dar simt deja că nu ajută. Anticipându-mi consternarea, Comisia mă pune să mă întreb: „Simt nevoia să dau vina pe altcineva?” – altcineva? Decât cine?

Am bănuiala sumbră că arată cu degetul spre mine; dar e bine, e foarte bine, pentru că asta înseamnă că nu sunt paranoică și conspiraționistă. Dacă e să fie ceva, eu sunt vinovată.

„De ce?”

Chiar așa. De ce?

Autor: Levana Zigmund

Citiți și:
15 aşa-zise «teorii ale conspiraţiei» care s-au dovedit în timp a fi adevărate, sau cel puțin altceva decât «simple» conspirații (I)
Experţi în domeniul securităţii critică dur presa şi oamenii de ştiinţă care au respins teoria scurgerii covid-19 din laborator

 

yogaesoteric
8 decembrie 2023