Virusurile patogene – Unde sunt dovezile pentru existența lor? (I)

 

Rezumatul unor articole ale biologului şi virologului german dr. Stefan Lanka

Izolarea virusurilor

Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă, din două motive:
– în primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au întotdeauna aceeaşi dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare, datorită consistenţei lor sau a proprietăţilor de sedimentare;
– în al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, de pildă biluţele de silicon, care nu exercită presiuni osmotice, permițând păstrarea intactă a virusurilor în izolare.

Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori, în placentă, în ţesuturile cancerigene, dar şi spontan, în culturile celulare, pot fi observate particule care sunt asemănătoare cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

În continuare, trebuie separate în câmp electric, în funcţie de mărimea lor, proteinele, care constituie membrana virusului şi care înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă, trebuie de asemenea făcute fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, ai cărui acizi nucleici trebuie separaţi şi fotografiaţi. Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus. Nu are nicio importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din trup, culturi de celule, plasmă sau ser.

Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate

 

În legătură cu fotografiile, trebuie spus că autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie că respectivul virus a fost găsit, unde anume a fost izolat şi cum a fost izolat. Aceste publicaţii despre virusuri nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca lucrări ştiinţifice doveditoare. Această afirmaţie este ușor de verificat de către oricine ar solicita o asemenea publicație. Nu o va primi, căci nu are de unde. În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este „accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

Iată cum este definit, conform postulatului lui Koch, un agent patogen:
1. să fie găsit în leziunea unei boli;
2. să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;
3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze boala;
4. să fie recuperat din nou, de la a doua gazdă.

În realitate, în întreaga literatură medicală, nu există nici măcar o singură publicaţie în care, pentru virusurile revendicate de medicina scolastică să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusurile care o provoacă. Cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute public de către virologi sau autorităţi medicale.

În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica o sursă verificabilă, se pretinde că ar reprezenta virusuri, trebuie spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a jucat de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri).

De exemplu, aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo cu celule în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor. Acestea sunt foarte cunoscute şi folosesc de pildă la transportul în interiorul şi în afara celulelor. Aceste particule, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceeași mărime şi formă la un anumit tip de virus), sunt diferite ca mărime, formă şi compoziţie, şi de aceea nu pot fi izolate şi caracterizate biochimic (spre deosebire de virusurile existente).

De exemplu, pentru copiile virusurilor de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai indicii despre „încercări de transmitere/infectare pe maimuţe (1934)”, „creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi „culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor virusuri.

În cazul virusurilor Ebola, herpes şi gripal deseori este prezentată doar o „bucăţică” din presupusul virus, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii lor cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţarea virusului HIV).

În cazul fotografiei virusului poliomielitei care „pare” izolat, este în fapt vorba de particule create artificial prin „aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-un vacuum, particule ale căror caracteristici structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi înşelăciune este în acest caz foarte clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nicio publicaţie de specialitate, nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

În fotografia care ar reprezenta virusul hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci un aglutinat. Sub acest nume, omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.

În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în care susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate. Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (Grossgebauer: Eine kurze Geschichte der Mikroben – „O scurtă istorie a microbilor”, 1997).

Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Leslie Collier, John Oxford și Paul Kellam etc., care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor. Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte, printre altele, la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor virusuri. A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a lui este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri a căror existenţă este dovedită și asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu, virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofage – la bacterii virusurile sunt denumite „fage”) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.

Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch în 1882 prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile „patogene” nu produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni „invizibili” sub microscop.

Având la bază teoriile din secolul al XIX-lea despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau – pentru a ne referi aici doar la vaccinuri şi „terapiile” antivirale şi cu citostatice – cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri cauzatoare de cancer, hepatite, SIDA, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).

Virusurile au fost de la bun început acuzate de îmbolnăviri care erau, de fapt, fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel. Interesant este în acest context că hepatita B, de pildă, a fost descrisă şi considerată epidemie pentru prima oară în 1885, când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară în 1938, când fusese deja aproape uitată, ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă”, care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul Primului Război Mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna duşmanul de moarte al invenţiilor şi minciunilor medicale.

Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, precum şi prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii, au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul contagium vivum nu a provocat niciodată o boală, nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea Robert Koch a reformulat ulterior cel de-al treilea postulat, care stipulează că „o bacterie poate fi considerată agent patogen infecţios atunci când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai”. (Grossgebauer, O scurtă istorie a microbilor).

În concluzie, trebuie încă o dată subliniat că toate articolele de dinainte de începutul anilor ʼ70 care vorbesc despre existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt decât minciuni, deoarece abia de la începutul anilor ʼ70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi a substanţei genetice (acizii nucleici). Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). În 1971, când OMS a căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de-a treia membrană din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte, printre altele, şi ca organ respirator). Aceasta era deci, conform OMS, dovada existenței virusului variolei şi totodată simptomul variolei în experimentele pe animale. Curat murdar, monşer!

Viruși: de unde vin? Ce fac ei? Care dintre ei există cu adevărat?

În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise, am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care anume există în realitate.

După ce, în 1931, fizicianul berlinez Ruska a creat microscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, o mare parte a „savanţilor” din medicină, care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli, au tăcut brusc. Niciunul dintre presupusele virusuri de până atunci nu a putut fi efectiv vizualizat cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale, cât şi în oameni, fără a mai pomeni de vreo izolare, curăţare şi certificare a existenţei lor. Domeniul de „cercetare” al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) experimentarea pe animale. Savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau embrionii din ouă (vezi cercetarea cancerului).

Întrucât în niciun lichid nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas agățați de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie că „agentul patogen” e ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic, că nu se vede (în limba latină virus = otravă). (Notă: Numai că, ei bine, acum s-ar fi putut vedea şi tot nu se vede.)

În vremurile sinistre ale celui de-Al Treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe „subumani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat de la nemți ce nu trebuia: pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel, în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe 1.200 de membri ai unei secte religioase din deşertul Nevada, care se oferiseră voluntari (Proiectul White Coat). Cercetătorii americani le-au injectat acestora tot ce și-au imaginat că poate fi agent patogen periculos, dar… nimic! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, ştiu că toți am învăţat la şcoală chestia asta cu molipsirea, cu epidemiile. Dar mai ştiu că tot la şcoală am învăţat multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.

Până în ziua de azi, structurile certificate şi documentate ştiinţific numite virusuri, şi care îndeplinesc sarcini pozitive, nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri, avem de-a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi material de construcţie.

Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau iradierea lor. Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este transportată şi substanţa informaţională în forma ADN, pentru formarea de noi proteine, care ajută alte bacterii să înlocuiască şi să completeze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.

În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca student (dr. Lanka) să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este „prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu au membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule. Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul în unirea dintre ovul şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie, acest proces este denumit endosimbioză.

Citiți continuarea acestui articol

Citiți și:

Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (I)

DEZVĂLUIRILE CUTREMURĂTOARE ale unui microbiolog referitoare la viruşii artificiali

Nick Rockefeller recunoaşte că scopul elitei mondiale este reducerea la jumătate a populaţiei globului şi controlul prin implantul de microcipuri

 

yogaesoteric
16 ianuarie 2016