Edit this page
Modify this page
Edit this string
         
Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine

Aforisme şi gânduri divin inspirate ale părintelui Arsenie Boca

Despre Dumnezeu
* Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela niciun rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă, care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor.

* Singura concepţie fără greşeală şi izbăvită de relativitate o are numai Dumnezeu – Absolutul –, începutul şi finalitatea lumii. El e Singurul a Cărui concepţie face din haos, cosmos.

* Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei.

* Dumnezeu se revelează smereniei.

* Pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe.

* Despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii.

* Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutăţii, asupra neputinţei şi căpătăm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sălăşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinţi.

* Dumnezeu este pretutindeni, cu toată puterea, mila şi ajutorul, pentru cei ce-L caută.

* Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

* Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii lui/de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor.

* Lumea întreagă, condusă după legi împotriva lui Dumnezeu, tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii.

* Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

* Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.

Despre Împărăţia lui Dumnezeu
* Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii”, care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.

* Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii şi nici un alt preţ nu este prea mare.

* Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.

* Dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nicio răvăşire dialectică.

* Iisus nu ne lasă numai cu presimţirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiinţa eului”, conştiinţa de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărăţii şi a aşteptării ei stăruitoare.

Despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu
* Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar, dacă totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni şi, mai ales, să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

* Pe pământ sunt adeseori puzderii de legi omeneşti; la judecata lui Dumnezeu sunt numai două: legea iubirii de Dumnezeu şi legea iubirii de oameni, în care se cuprinde toată Scriptura. În loc de dosare, sunt cărţile morţii şi Cartea Vieţii, în care-s scrise toate faptele oamenilor.

* În ziua judecăţii se împlineşte desăvârşit cuvântul „Mila şi adevărul merg înaintea Ta” (Psalm 88, 15), căci atunci oamenii vor fi întrebaţi despre: 1. faptele iubirii şi 2. mărturisirea dreptei credinţe, după cuvântul: „Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
Mila şi adevărul, iubirea şi curajul mărturisirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, ura şi minciuna, acestea îi despart pe oameni în două, în buni şi răi, precum desparte păstorul oile de capre; oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga.

* Pentru o greşeală vremelnică, o pedeapsă veşnică?
Întrebarea aceasta zvâcneşte aproape în toate minţile. Într-adevăr, pentru că n-ai fost milostiv cu săracii, fraţii mai mici ai lui Dumnezeu, pentru că nu le-ai dat să mănânce, nu i-ai îmbrăcat, nu i-ai primit când erau străini, nu i-ai cercetat când erau în temniţă, numai pentru atâta vină, făcută într-o viaţă scurtă, se poate ca Dumnezeu să te dea focului şi diavolilor să te muncească în vecii vecilor? Ce taină ar putea răspunde şi la întrebarea aceasta?
Totuşi este răspuns: Cel flămând şi însetat, gol, străin şi bolnav şi, peste toate acestea, în temniţă, în înţelesul tainic, nu sunt numai săracii, ci Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, pe Care Îl avem noi, în fiecare, de la Botez.

* Faţă de Hristos Iisus din noi şi de Duhul Său cel Sfânt, temelia şi viaţa noastră cea după Dumnezeu, putem avea în vremea vieţii noastre pământeşti una din cele două atitudini: fie trădarea lui Iuda, fie iubirea lui Ioan. De la acestea se decide soarta noastră în vecii vecilor. Dacă am trăi anii lui Matusalem tot aşa am face.
Prin urmare: „Nu este nedreptate la Dumnezeu”, când ne dă o plată veşnică pentru o mică decizie.

* Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că la toţi Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.
Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus.

Despre Providenţă
* Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

* Când cineva se încumetă să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană – sub acţiunea harului de sus, bineînţeles –, poate vedea încă de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi.
Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu sau, când dintr-o omidă păroasă – trecută aparent prin moartea unei crisalide – iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului.
Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia, o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.

* Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă, de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

* Toată cărarea de la porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, niciun pas, nu o facem singuri.

* Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-i mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea, pentru aceştia nu-i mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aici: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.

* Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.

* Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor...

* La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că tuturor Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.

* Ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu întâmplări înfricoşătoare între oameni.

* O răsplată aici şi imediată pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului.
Răul nu s-ar face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.
Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la sensul lor metafizic cel ascuns în Dumnezeu, care este Duh, este iubire şi Adevăr. Şi aceasta fac şi oamenii liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare.


Citiţi şi:
Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României
ARTA BINECUVÂNTĂRII


yogaesoteric
12 februarie 2010




Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga