Consensul de la Washington în privința războiului
Statele din Asia de Vest (Orientul Mijlociu) nu au niciun motiv să-și lege securitatea de o modificare a majorității în Congresul american.
Clasa politică de la Washington se pregătește deja pentru preluarea Camerei Reprezentanților de către democrați. Erin Covey, de la Cook Political Report (publicație americană de referință pentru analiza electorală), scria pe 25 septembrie că democrații vor câștiga, cel mai probabil, între 5 și 15 mandate, ajungând anul viitor la 220-230 de membri. Prognoza Decision Desk HQ, actualizată pe 13 octombrie, le acordă democraților 77% șanse să câștige Camera Reprezentanților și 56% șanse să preia controlul Senatului.
O majoritate democrată i-ar încredința aproape sigur lui Hakeem Jeffries funcția de președinte al Camerei (Speaker). Nimic nu este însă garantat, întrucât noua Cameră este necesar să-și aleagă președintele cu majoritatea celor care votează pentru un candidat nominalizat. Axios relata în iulie că tot mai mulți candidați progresiști refuză să-și declare sprijinul pentru el, iar unul dintre ei declara publicației: „Sper să am o alternativă la Jeffries pe care să o pot vota.” La acel moment, niciun contracandidat nu se organizase împotriva democratului din Brooklyn, care rămâne favoritul la această funcție.
Jeffries și limitele opoziției
Alegătorii care se așteaptă ca un Speaker Jeffries să pună capăt războiului din Iran ar face bine să-și tempereze speranțele. Jeffries a criticat fără încetare conflictul, oferindu-le alegătorilor suficiente motive să se aștepte la opoziție din partea unei Camere a Reprezentanților controlate de democrați. Într-o declarație din 24 iunie, el afirma: „După ce au promis în repetate rânduri că vor pune capăt războaielor din străinătate, [președintele SUA] Donald Trump și [secretarul Războiului] Pete Hegseth au aruncat America în «Operațiunea Eșec Epic», fără niciun obiectiv, fără strategie și fără sprijin.”
El a susținut în acest an eforturile de a forța voturi asupra rezoluțiilor privind puterile de război (War Powers) împotriva Iranului și a cerut încetarea conflictului. Obiecțiile lui Jeffries lasă însă în mare parte neatinsă politica de ansamblu a Washingtonului față de Iran. El insistă că dreptul de a declanșa războaie ofensive îi aparține Congresului, nu președintelui, dar în același timp descrie Iranul drept un stat care sponsorizează terorismul și care nu poate fi lăsat să obțină niciodată arma nucleară.
A susținut Planul cuprinzător comun de acțiune (JCPOA) din 2015 – așa-numitul acord nuclear cu Iranul – și a votat împotriva legislației care restricționa ridicarea sancțiunilor, însă a votat pentru ajutorul militar acordat Israelului după atacurile iraniene din 2024, iar în acest an a votat pentru reafirmarea faptului că Iranul este cel mai mare stat sponsor al terorismului din lume. În martie 2023, s-a alăturat altor 148 de democrați și celor 171 de republicani care au respins, cu 321 de voturi contra 103, o rezoluție privind retragerea trupelor americane din Siria.
Chiar și un grup parlamentar democrat unit se lovește de obstacole serioase în tentativa de a-l opri pe Trump. Pe 3 iunie, Camera Reprezentanților a adoptat o rezoluție privind puterile de război cu 215 voturi pentru și 208 împotrivă, patru republicani alăturându-se tuturor democraților. Senatul a aprobat și el măsura pe 23 iunie, cu 50 de voturi pentru și 48 împotrivă.
Pe 23 iulie, după ce Trump a reluat războiul în urma eșecului negocierilor de pace, Camera Reprezentanților a aprobat o nouă măsură, cu 214 voturi pentru și 208 împotrivă, în timp ce Senatul a respins, cu 47 de voturi pentru și 49 împotrivă, propunerea senatorului Chris Van Hollen de a limita implicarea militară a SUA în conflict; John Fetterman a fost singurul democrat care a votat împotrivă.
Trump a luat în derâdere online votul din iunie: „Ieri, într-un vot fără nicio noimă, Camera Reprezentanților a votat – cu 4 republicani răi și toți «prostocrații» [în original, „Dumocrats”, joc de cuvinte de la „dumb”, prost] – să-mi limiteze puterile de război, chiar în mijlocul negocierilor mele finale pentru a pune capăt războiului cu Republica Islamică Iran.”
Are toate motivele să fie încrezător. Orice lege cu caracter obligatoriu care ar opri războiul sau i-ar tăia finanțarea s-ar lovi de veto-ul prezidențial. Pentru a trece peste veto este nevoie de două treimi din voturile exprimate în fiecare cameră, iar niciuna dintre rezoluțiile privind puterile de război cărora Trump le-a opus veto-ul în primul său mandat nu a reușit să strângă această majoritate, după cum notează PolitiFact (site american de verificare a faptelor). Chiar dacă toți cei 435 de membri ai Camerei Reprezentanților ar vota, democraților le-ar lipsi în continuare 60 de voturi din cele 290 necesare.
Scutul veto-ului
Primul mandat al lui Trump arată cum veto-ul i-a protejat acțiunile militare din Asia de Vest. Din cele 10 veto-uri pe care le-a emis între 2017 și 2021, cinci au blocat eforturile Congresului de a limita implicarea militară sau vânzările de armament în regiune.
Pe 16 aprilie 2019, a respins S.J.Res.7, rezoluția privind puterile de război în Yemen, numind-o „o strădanie inutilă și periculoasă de a-mi slăbi autoritatea constituțională”, iar tentativa Senatului de a trece peste veto a eșuat cu 53 de voturi contra 45.
Pe 24 iulie 2019, s-a opus prin veto rezoluțiilor S.J.Res.36, 37 și 38, care ar fi blocat transferurile de arme către Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, avertizând că acestea ar „slăbi competitivitatea globală a Americii și ar afecta relațiile importante pe care le avem cu aliații și partenerii noștri”.
Tentativele de a trece peste veto au eșuat cu 45 de voturi contra 40, 45 contra 39 și, respectiv, 46 contra 41. Pe 6 mai 2020, a respins prin veto S.J.Res.68, rezoluția privind puterile de război împotriva Iranului a senatorului democrat Tim Kaine (Virginia), adoptată după asasinarea comandantului Forței Quds, Qassem Soleimani, insistând în mesajul de veto că „această rezoluție comună este inutilă, deoarece se bazează pe o premisă greșită”. Și această tentativă a eșuat, cu 49 de voturi contra 44.
Disidența republicană nu a atins niciodată pragul necesar pentru a trece peste aceste veto-uri. Doar șapte senatori republicani au susținut adoptarea finală a măsurilor privind Yemenul în decembrie 2018 și martie 2019, printre ei Mike Lee, Rand Paul, Todd Young, Susan Collins și Jerry Moran.
În Camera Reprezentanților, 16 republicani, între care Thomas Massie, Jim Jordan și Matt Gaetz, au susținut rezoluția din aprilie 2019, dar doar patru republicani au votat în iulie același an pentru blocarea vânzărilor de arme. Scott Anderson, de la publicația juridică Lawfare, observa că jumătate dintre republicanii care votaseră în noiembrie 2018 pentru avansarea măsurii „s-au opus, în final, chiar rezoluției comune”.
Au existat dezertori și printre democrați: în iunie 2017, cinci democrați, printre care Joe Manchin și Mark Warner, au contribuit la menținerea unei vânzări de muniție de 510 milioane de dolari către Riad, iar în martie 2018 zece democrați au votat pentru amânarea primei rezoluții privind Yemenul.
Aripa „șoimilor” din partid rămâne puternică în Senat, unde John Fetterman, Jacky Rosen și Chris Coons susțin confruntarea cu Iranul și sprijinul pentru Israel, în timp ce, în Camera Reprezentanților, democrați precum Jared Moskowitz, Brad Schneider, Debbie Wasserman Schultz, Greg Landsman și Wesley Bell – promovat recent în Comisia pentru Afaceri Externe – reprezintă aripa cea mai dură a partidului în chestiunea Israelului.
Pe 29 septembrie, republicanii din Senat, împreună cu Fetterman, au blocat, cu 47 de voturi contra 51, rezoluția lui Van Hollen care cerea un raport al Departamentului de Stat privind uciderea a nouă americani în Cisiordania ocupată, în timp ce Rand Paul a trecut de partea celor care au votat pentru.
Escaladarea moștenită și păstrată de Biden
Acest consens bipartizan explică de ce Joe Biden nu a reușit să inverseze campania lui Trump împotriva Iranului. Trump a ieșit din JCPOA pe 8 mai 2018 și a lansat o campanie de „presiune maximă” pe care Casa Albă a descris-o ca fiind „menită să reducă la zero exporturile de petrol ale Iranului, privând regimul de principala sa sursă de venituri”.
Administrația sa a impus peste 1.500 de sancțiuni, a desemnat în aprilie 2019 Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) drept organizație teroristă – prima dată când forțele armate ale unui alt stat primeau o asemenea etichetă – și l-a asasinat pe comandantul Forței Quds a IRGC, Soleimani, lângă aeroportul din Bagdad, pe 3 ianuarie 2020.
Biden a folosit această situație dezastruoasă drept pârghie de presiune, printr-o formulă de „conformare în schimbul conformării” care, potrivit Serviciului de Cercetare al Congresului (CRS), prevedea revenirea reciprocă la respectarea acordului; ordinea în care urmau să fie ridicate sancțiunile și să fie luate măsurile nucleare iraniene a rămas însă disputată, Teheranul insistând că partea care s-a retras din acord se cuvine să ridice prima sancțiunile.
Biden a menținut desemnarea IRGC și nu a putut garanta că un viitor președinte va respecta vreun acord. Ali Shamkhani, pe atunci secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului, a rezumat impasul în noiembrie 2021: „Președintele SUA, lipsit de autoritate, nu este pregătit să ofere garanții.” Discuțiile s-au împotmolit sub președinția lui Ebrahim Raisi, disputele privind garanțiile și investigațiile legate de măsurile de salvgardare rămânând nerezolvate; livrările de drone iraniene către Rusia și reprimarea protestelor din 2022 au înăsprit și mai mult poziția Washingtonului, iar Biden și-a încheiat mandatul fără să revină la acord.
În Siria, a menținut prezența militară americană și sancțiunile prevăzute de Legea Caesar. Pentagonul a dezvăluit în decembrie 2024 că acolo erau desfășurați aproximativ 2.000 de militari, de peste două ori mai mulți decât cei 900 anunțați anterior. Diwan, blogul Carnegie dedicat Orientului Mijlociu, a surprins această continuitate într-o singură frază: „Diferența dintre Trump și Biden în privința Siriei este mai degrabă tactică decât strategică.”
Moscova are un nume pentru acest tipar. În februarie, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov se plângea că Washingtonul s-a distanțat de propunerile pe care chiar el le prezentase la summitul de la Anchorage din august 2025, făcând ecou declarației viceministrului de Externe Serghei Riabkov, care spunea pentru TASS, în 2020, că Rusia nu consideră SUA „un partener capabil să negocieze”. O țară pe care diplomații ruși o consideră „incapabilă să ajungă la un acord” împinge lumea spre o ordine multipolară pe care Washingtonul nu o mai poate împiedica.
Și puterile regionale au început să acționeze în funcție de îndoielile lor față de Washington. Pe 7 august, prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman (MbS), președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, și premierul pakistanez Shehbaz Sharif au semnat Acordul comun de apărare de la Mecca, a cărui clauză de apărare colectivă tratează un atac armat împotriva oricăruia dintre cele trei state ca pe un atac împotriva tuturor.
Steven A. Cook, de la Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relații Externe), a susținut că implicațiile pactului depășesc garanțiile sale formale: „Mai degrabă, acesta reflectă o modificare în curs a ordinii regionale din Orientul Mijlociu – una care reduce rolul de lider pe care Statele Unite l-au avut timp de decenii.”
Cook a criticat politica americană de tip „orice, numai ce a făcut predecesorul nu” și a avertizat că oscilațiile lui Trump între forță și diplomație îi fac pe partenerii din Golf să se întrebe „dacă vor fi lăsați să înfrunte singuri un Iran întărit”.
Iranul și aliații săi din „Axa Rezistenței” au îndurat luni întregi de atacuri americane și israeliene, însă Teheranul își păstrează capacitatea de a restricționa traficul prin Strâmtoarea Ormuz, în timp ce până și statele-client ale Washingtonului își iau măsuri de precauție față de lipsa lui de fiabilitate.
Indiferent cine va prelua conducerea Congresului în ianuarie, acesta nu va renunța la agenda hiperintervenționistă de politică externă din ultimii ani ai lui Trump la Casa Albă, când acesta va fi o „rață șchioapă” (lame duck). Blocul antirăzboi din Congres nu are voturile necesare pentru a trece peste un veto asupra unei legi obligatorii, liderii săi împărtășesc premisele belicoase ale Casei Albe, iar ambele partide și-au girat reciproc escaladările timp de opt ani.
Orice soluție durabilă va veni din regiunea însăși: de la guvernele care au încetat să mai aștepte ca Washingtonul să-și țină cuvântul și de la o Axă a Rezistenței care nu va mai tolera încălcările flagrante ale dreptului internațional și ambițiile expansioniste ale axei Washington-Tel Aviv în Asia de Vest.
Citiți și:
„Lumea va fi uimită”: Iranul anunță o modificare radicală de strategie, iar avertismentul vizează direct Europa
Se pregătește escaladarea în Iran? SUA trimite al treilea portavion spre Orientul Mijlociu, cu peste 9.000 de militari
De ce nimeni nu poate pune capăt singur războiului din Iran
yogaesoteric
29 octombrie 2026