Nu există libertate în exces

Una dintre cele mai nesuferite conversații pe care le port adesea inclusiv cu oameni bine școliți și cu un nivel de înțelegere mult peste medie este cea referitoare la „măsura libertății” – există un obicei prost, bine încetățenit, de a considera că libertatea se reglează de către cineva dintr-un fel de robinet și este dozată cu multă chibzuință, în așa fel încât nimeni să nu-și reverse libertatea în mod nefast asupra altcuiva, adică să nu avem mai multă libertate decât ne este necesară. Este de neînțeles pentru mine de ce nu deranjează abordarea aceasta, pentru că e radical greșită, dar nu oricum, ci într-un mod prostesc, prin ignorarea sursei manifestărilor nefaste considerate „libertate excesivă”.

Nu există libertate în exces, doar deficit de morală.

Confuzia este făcută în mod convenabil, pentru că e mult mai ușor să intervii brutal peste libertatea tuturor decât să corectezi conduita lipsită de morală acolo unde se manifestă. Libertatea este necesar a fi ocrotită. Chiar și în copilărie, intervenția părinților este necesar să fie în sensul de a oferi toate instrumentele pentru dezvoltarea discernământului minorului, pentru dobândirea autonomiei decizionale, pentru responsabilizare personală, pentru clădirea a ceea ce numim conștiință – izvorul opțiunilor corecte din punct de vedere moral și al autocenzurii care face inutilă cenzura.

Educația, și cea de acasă, și cea instituțională, se poate considera a fi un succes în măsura în care generează o conduită socială care are nevoie de reglementări minimale. Gradul de complexitate și duritatea legislației unei țări dau măsura deficitului de morală din societate. Ca s-o spunem direct, excesul de reglementare este expresia prăbușirii morale a societății, ca atare, a lipsei de civilizație – unii dintre voi vă amintiți probabil de câte ori am avertizat că noțiunea de „țări civilizate” utilizată pentru a ne referi la state care practică un control legislativ extrem de „acoperitor” (Germania fiind un etalon în Europa) este un nonsens, întrucât vorbim despre lipsa funcției de autoreglare a respectivelor sisteme sociale, care numai civilizație nu se poate numi.

Aceste țări (de ale căror mentalități ne-am apropiat si noi în mod constant în ultimii 32 de ani) nu au o inerție a moralei, când legislația devine abuzivă, populația însăși se împarte la rândul ei în abuzatori și abuzați lipsiți de apărare. Acesta este prețul real al limitării libertății, ca eșec al procesului de creștere și diseminare a standardelor morale în societate, spre fiecare cetățean în parte.

Până la acest moment, nicio altă formă de educație nu a reușit să inducă în societate principii morale mai sănătoase decât biserica. Este adevărat, în special în combinație cu organizarea socială în comunități mici, stabile, în care oamenii se cunoșteau unii pe alții și în cadrul cărora funcționa conceptul de rușine. (Câtă siguranță și încredere să funcționeze într-un sat ca oamenii să pună mătura simbolic în ușă, să știe toată lumea că nu sunt acasă? Nouă ne vine să râdem acum.)

Pentru comparație cu practica excesului de reglementare, principiile creștine induc tocmai acea inerție socială corectă, care persistă încă multă vreme chiar și după instaurarea unui regim bolnav – în comunism, deși biserica era lăsată fără oxigen, deși populația fusese dezrădăcinată de la țară în procesul de industrializare și urbanizare forțată, persistau încă în acele reguli ale bunului-simț elementar care făceau ca oamenii să se respecte și să se ajute unii pe alții, dincolo de toate invidiile și mâncătoriile parazitare pe care le alimenta contextul general marcat de absurdități și lipsuri.

Libertatea nu are nevoie de robinet, pentru că ea este limitată de însăși condiția noastră, în sine limitativă. De aceea nici măcar într-un context pandemic, ba poate mai corect ar fi să spunem cu atât mai mult într-un context pandemic, nu e nevoie de intervenții restrictive din partea statului, pentru că, în măsura în care amenințarea medicală este reală, instinctul de supraviețuire se activează imediat și ne luăm singuri toate măsurile, probabil unele mult mai dure decât cele pe care le-ar putea impune un guvern, pentru a ne reduce riscul de îmbolnăvire. Fac mențiunea aceasta în speranța că poate măcar un procent rezidual dintre prietenii care au închis ochii în martie 2020 și au ascultat orbește de autorități își dau seama de ce era esențial să respingem orice intervenție oficială care depășea nivelul de recomandare, primind caracter de interdicție sau obligație.

Acea mentalitate conform căreia „Nici dictatura nu e bună, dar nici să facă fiecare ce îi trece prin cap nu e în regulă” este greșită din însăși construcția ei – ba da, situația ideală este să putem face chiar orice ne trece prin cap. Dar să nu ne treacă prin cap și cu atât mai mult să nu se materializeze decât idei în acord cu bunul-simț și cu principiile morale. Cu cât ne îndepărtăm de această situație ideală, cu atât ne afundăm mai tare în dictatură – chiar dacă o numim „legislație bine pusă la punct”.

Cadrul legal este cazul să reglementeze cu precădere sistemul administrativ, în sensul de mecanism de organizare și funcționare, după modelul biologic al organismului nostru – legislația punitivă este necesar să aibă adresabilitate minimală, fiind destinată situațiilor limită. Noi acum suntem într-o situație limită de sus până jos, totul este reglementat și totul se tranșează în instanță – mai nou nimerim în penal și pe filieră lingvistică dacă nu ne obișnuim să mutilăm vocabularul după halucinațiile progresiste ale unor indivizi plecați grav de-acasă.

Asta se petrece când libertatea vine pe conductă de la autorități și nu de-acolo de unde vine liberul arbitru.

Autor: Anca Radu

Citiți și:
Libertatea noastră cea de toate zilele
Ne-am jertfit libertatea pentru 30 de monede de argint
Cât valorează cu adevărat libertatea noastră? e-guvernare + e-supraveghere = e balamuc!

yogaesoteric
18 mai 2022