Autenticitatea nu există fără apropierea de Dumnezeu și iubirea dezinteresată față de aproapele

 

Cum poți să fii tu însuți, dar să te poți și integra? Este posibil? Cum ajungi la tine însuți? De unde știi că ai ajuns la tine însuți?

Nu te poți integra în mod real decât de pe fundamentul propriei identități. Atâta timp cât nu ești tu însuți, nu este cine să se integreze și nu ai în ce să te integrezi. Abia doi oameni autentici, doi oameni care și-au descoperit propria identitate pot comunica la modul profund, spiritual. În rest, nu se poate vorbi despre comunicare, ci numai despre relații artificiale. Și atunci, cum îți dai seama că ești tu însuți? Răspunsul este: în momentul în care te eliberezi de propriile interese.

Opusul sincerității nu este minciuna, opusul sincerității este interesul. Opusul minciunii este adevărul. Dacă opusul sincerității este interesul, opusul interesului este autenticitatea. Deci omul când ajunge să fie altruist, când ajunge să scoată din componența ființei sale interesele pătimașe, abia atunci ajunge să fie el însuși, ajunge să fie liber, autentic, ca om și creștin.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre gândirea compusă din ideea simplă și patimă. Să zicem că ideea simplă ar fi: ciocolata este un aliment care poate să suplinească un deficit energetic. Câți oameni reușesc să privească ciocolata ca pe un aliment și câți o privesc ca pe o sursă de plăcere? Deci asta este ceea ce face gândirea compusă. Și asta este ceea ce face interesul. Abia atunci ești tu însuți: când te eliberezi de aceste interese pătimașe, care țin de plăcerile instinctelor. Deci nepătimirea sau lucrarea nepătimirii este calea către tine însuți.

Zicea Sfântul Marcu Ascetul să n-ai încredere în propria conștiință până nu vei ajunge la despătimire. De ce? Pentru că omul are o abilitate infinită de a se autoamăgi, de a se minți pe sine însuși. Patimile subjugă conştiinţa și pun rațiunea să le justifice, iar omul ajunge să-și justifice toate patimile și toate greșelile pe care le face. Gândiți-vă că inclusiv cei care ajung să omoare oameni, care se înfăşoară cu explozibili şi devin bombe vii, sinucigașe, au conștiința că fac ceva bun. Cât de mult și cât de departe poate să meargă această capacitate a omului de a se autoamăgi și de a-și schimba conștiința!

Conștiința, fiind acea facultate a omului de a face distincție între bine și rău, este foarte relativă și starea pătimașă alterează conștiința. Atâta timp cât ai o patimă oarecare în tine, conștiința ta este alterată, este deformată și privești totul într-un mod deformat. Asta înseamnă că nu poți să fii tu însuți decât în momentul în care te despătimești.

Sfinții Părinți comparau relația între oameni și Dumnezeu cu o roată. Ziceau că Dumnezeu este osia și oamenii sunt spițele, și că pe măsură ce se apropie omul de Dumnezeu, pe traseul acesta spre osie, se apropie și de cealaltă spiță. Adică pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, ne apropiem și de oameni. Și atunci, ceea ce ne integrează în mod real este Dumnezeu, pentru că în Dumnezeu se unesc toate spițele roții. Cu cât te îndepărtezi mai mult de Dumnezeu, te îndepărtezi și de aproapele. În acel moment nu se mai poate vorbi despre o comuniune, se poate vorbi despre o colaborare, deci să ai un contract de colaborare, așa cum se fac acum multe familii: se întemeiază pe un contract de colaborare, nu se mai întemeiază pe comuniune. Dar nu se poate vorbi despre comuniune în afara lui Dumnezeu.

Părintele Pantelimon Șușnea – Fragment din conferința „Despre tinerii care au uitat să zâmbească”


Citiţi şi:
Cât de mult iubești arată cât de aproape ești de adevăr
Simplitatea lui «a fi» – o cale directă de revelare a Sinelui

 

yogaesoteric
3 octombrie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More