Băncile ne iau casele, iar companiile ne fură afacerile

De multe ori auzim aceasta; pentru unii a devenit un slogan pe care-l repetă peste tot crezând că-i mântuiește în vreun fel. A sosit momentul să înțelegem ce se petrece de fapt și să nu ne mai lăsăm „scăpați” într-o retorică păguboasă.

„Băncile ne iau casele”. Este adevărat? Într-un fel da, este adevărat. Însă, în realitate, afirmația este falsă. Când iau băncile casele? Când sunt în relație cu „victima”, mai precis în urma nerespectării contractului de credit dintre bancă și „victimă”. Așadar, cum bine se observă, baza „jefuirii” este un contract, semnat anterior, despre care fiecare parte a avut habar. Sau nu?

De obicei, în această fază oamenii vin cu clasica replică: „dar cine citeşte tot ce scrie în contractele acelea mari, editate cu litere mici?”. Este un argument tâmp! În mod sigur banca și-a făcut timp să citească acel contract, doar de-aia te execută. Faptul că tu n-ai considerat necesar ca, înainte de a semna un act cu termeni dictați de bancă, să-ți faci timp și să-l citești, nu e o dovadă de inteligență. Contractul, în sine, e o lege, legea părților. Nu-l respecți, suporți consecințele!

Una dintre lecțiile pe care este nevoie să ni le însuşim se referă la puterea contractelor. „Noi suntem urâți pentru că, de multe ori, ajungem la acțiuni extreme, însă nu facem altceva decât să respectăm contractul. În condițiile în care l-ai semnat, este necesar să-ți asumi toate consecințele”, spunea un angajat al unei bănci. Puteți să-mi spuneți orice despre bănci, eu însumi sunt un critic acerb al sistemului. Însă nu voi fi niciodată de acord cu opinia stupidă conform căreia „banca îți ia casa”. Hai să fim serioși și să înțelegem că banca nu vine neîntrebată pentru a te jefui. Tu ai fost cel care ai cumpărat casa cu banii băncii, motiv pentru care, întrebarea firească pe care ar fi nevoie să ți-o pui este dacă acea casă era într-adevăr a ta. Din moment ce n-ai cumpărat-o cu banii tăi, ci cu ai altcuiva, casa aia nu-ți aparține decât în momentul în care ți-ai terminat obligațiile. La fel se petrece și atunci când ți-ai pus casa garanție la bancă: din moment ce-ai făcut-o, însemnă că ți-ai asumat că poți, inclusiv, să o pierzi.

Ceea ce este necesar să fie înțeles este că nu poți fi afectat de un fenomen cu care nu intri în contact. E valabil peste tot, inclusiv în relația cu băncile. Dacă nu intri în contact cu ele, n-ai cum să fii afectat de comportamentul lor abuziv. Nu le folosi banii și n-are ce să ți se petreacă. Dacă însă decizi că e cazul să te amesteci cu ele, atunci îți meriți destinul deoarece e clar că ți-ai asumat consecințele, iar dacă n-ai făcut-o, înseamnă că ești inconștient.

Cea de-a doua afirmație, cea legată de companii, are mai mult sens, dar și aici este necesar să fie făcute anumite precizări. Într-adevăr, marile companii care au invadat piața locală au reușit să spulbere toate afacerile mici. Mai mult, prin mijloace care-ar putea fi considerate trafic de influență, de multe ori au reușit să schimbe legislația în favoarea lor. Pot fi de acord cu asta. Însă, mă întreb dacă cei care urlă-n gura mare pierderea suferită în fața „rechinului străin” chiar au dreptate în proporție de 100%.

Să ne uităm, de exemplu, înspre comerț. De ce este el acaparat într-o proporție covârșitoare de către jucătorii străini? De ce au preferat clienții să se îndrepte spre alții și să nu rămână fideli fraților lor? Eu însumi am parte de dezamăgiri uriașe de fiecare dată când mă încăpățânez să cumpăr de la magazine micuțe, în loc să rezolv problema la cele mari. În primul rând, aproape de fiecare dată când treci pragul unui asemenea magazin, constați cu stupoare un amatorism teribil. Se vede de la o poștă că proprietarul e incapabil să vină cu un mix de produse care să-l avantajeze atât pe el și, în același timp, să-l atragă pe client. Antreprenorul autohton n-are habar de metricile retailului modern, nu știe cum să-și crească vânzările pe metrul pătrat și, de multe ori, n-are habar despre ceea ce vrea clientul. Un mix corespunzător de produse te poate transforma într-o afacere de succes.

Un alt fenomen deranjant: de cele mai multe ori, mă trezesc că mi se aruncă în față produse cumpărate de la marile magazine, la prețuri mult mai mari decât acolo. Ce te face atât de comod încât să-mi arunci în față mărcile pe care le propune un retailer major? Chiar nu ești capabil să cauți alternative? E jenant să văd în rafturile magazinelor mici produse cumpărate de la Metro, Carrefour, Auchan, Lidl și revândute la prețuri piperate. Nu este în regulă! Culmea este că nici placa aceea cu „n-am de unde lua din țară” nu mai ține în condițiile în care marii retaileri se aprovizionează într-o proporție din ce în ce mai mare de la producătorii locali.

La un moment dat, un cunoscut care avea un fast food mi se plângea că lumea nu cumpără de la el, în timp ce la McDonald’s se calcă în picioare. L-am întrebat dacă are un flux standardizat de producție, dacă e capabil să spună, pentru fiecare produs, timpul de realizare, dacă atunci când a făcut designul spațiului interior a apelat la un designer sau l-a făcut așa cum i s-a părut lui că e bine ş.a.m.d. Cred că intuiți că răspunsul cel mai uzitat a fost „nu știu”. N-o să mai insist spunându-vă că sigla și-o făcuse singur sau că fontul folosit era unul „cool” care te ducea cu gândul la un… service auto. Toată afacerea lui era un haos de la A la Z. Aprovizionarea se făcea după cum credea bucătarul. Care bucătar, de cele mai multe ori, avea problema că „n-are ce-i este necesar”. Asta în timp ce, „din cauză că n-au comandat clienții”, o groază de marfă era nevoie să fie aruncată întrucât se învechea. În aceste condiții nu ai nevoie de concurenți de talia lui McDonald’s pentru a ajunge la faliment! Mi s-a părut o minune că totuși se mai găseau câte unii care se încumetau să-i treacă pragul.

Partea frumoasă este că, dorind să-l ajut, i-am scris pe hârtie vreo cincizeci de recomandări pe care l-am obligat să le pună imediat în aplicare. Rezultatele au fost uimitoare și, după câteva luni, mi se plângea că nu mai are timp deoarece activitatea i-a crescut atât de mult încât nu știe ce să facă mai repede. Nu sunt din domeniu, iar marea majoritate a recomandărilor i le-am făcut după ce am vizitat locația și am înțeles ce mă deranjează pe mine, „clientul”. Restul au fost reguli de bune practici pe care le-am găsit în urma unei documentări de câteva ore. De ce nu făcuse el asta?

Mersul după ureche e o boală a noastră. Avem impresia că le știm pe toate și de fiecare dată dăm cu capu-n parapet. N-o fac pe moralistul, dar obligația de bază într-un război este aceea de a-ți cunoaște adversarul. Marile companii își mătură concurența nu din noroc, ci deoarece găsesc concurenți slabi. Aveți idee cât durează pentru ca McDonald’s să introducă un sortiment nou? Birocrația internă e ucigătoare, iar efortul logistic este, de asemenea, unul imens. Gândiți-vă cât de mic e un asemenea efort pentru un restaurant de duzină. O chestie care în cazul unei corporații majore poate dura luni, poate fi implementată în câteva ore într-o firmă mică. Ați văzut până acum jucători locali care să profite de acest excepțional avantaj competitiv? Aiurea!

Închei prin a vă spune că, în ciuda lamentărilor noastre, de cele mai multe ori ceea ce ni se petrece pornește de la noi, de la greșelile noastre pe care nu ni le asumăm. Rețineți că toată lamentarea cu care ne-am obișnuit mult prea mult nu ne servește în niciun fel. Poate că ar fi necesar să realizăm odată că vremea improvizațiilor amatoristice a trecut și, mai ales, că nu e de glumit cu semnătura pe care-o dai pe un document.

Autor: Trenduri economice 


Citiţi şi:

Cine, cât și cum vă fură?

Filozoful canadian Alain Deneault: «Nu avem nevoie de multinaţionale, dizolvarea lor ar fi soluţia!»

 

yogaesoteric
10 octombrie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More