De la desfrâu la îndumnezeire

Sexualitatea lipsită de iubire nu este decât un aspect animalic, un adevărat viciu; sexualitatea dublată de o mare iubire o este imensă forţă transformatoare

 de Alex Ionescu

De-a lungul timpului, nevoia sufletului omenesc de a iubi şi de a simţi iubire nu s-a schimbat. Atunci când se manifestă plenar într-o relaţie amoroasă, iubirea este o imensă forţă transformatoare care ne poate conduce la desăvârşire plenară. Lipsită de iubire, sexualitatea nu este însă decât un aspect animalic, instinctual, în extremă devenind un adevărat viciu. Desfrâul, aşa cum afirmă toate tradiţiile spirituale planetare, este o subjugare a omului de către „infinitatea rea a atracţiei senzuale”. La origini însă, dorinţa puternică de uniune amoroasă cu o fiinţă de sex opus ascunde dorul omului după Dumnezeu. Orice autentică disciplină spirituală ajută  fiinţa umană să dobândească un control perfect asupra propriei fiinţe, inclusiv asupra energiei sexuale. Odată cu eradicarea acestui viciu (desfrâul), atât de condamnat de biserică şi societate, aceste metode şi tehnici redau omului adevărata conştiinţă de sine, redau libertatea interioară şi îi măresc considerabil forţa spirituală. El nu va mai trăi ca un somnambul în societate. Va fi treaz.

“Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul…”

De-a lungul timpului chiar dacă civilizaţiile s-au succedat, chiar dacă suliţa din piatră şi plugul cu brăzdar de lemn nu se mai folosesc, chiar dacă regii şi împăraţii au fost schimbaţi cu preşedinţi, chiar dacă rigorile religioase au fost mai mult sau mai puţin severe, nevoia sufletului omenesc de a iubi şi de a simţi iubire nu s-a schimbat şi nici nu a dispărut. În fiecare popor, pe fiecare continent, iubirea şi-a avut locul său bine definit, constituind de cele mai multe ori fie bucuria tainică sau manifestată a oamenilor, fie prilej de suferinţă, fie sursă de inspiraţie pentru versurile pline de farmec ale multor poeţi.

 “Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.” (M. Eminescu)

Acest sentiment, iubirea, a existat, există şi va exista atât timp cât universul, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, va fi. Marele romancier Liviu Rebreanu scria: „Instinctul iubirii este reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta este rodul divin al sufletului omenesc.
Dumnezeu este chipul iubirii care trăieşte în om.
Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista!”

Plăcerii îi urmează amărăciunea

Interzisă sau slăvită, iubirea a fost întotdeauna cântată în folclorul fiecărui popor, de la simpla iubire platonică până la iubirea plină de pasiune şi erotism. La polul opus, ceea ce tradiţiile spirituale şi deseori societatea au criticat, chiar in extremis au condamnat, a fost dorinţa nemăsurată către plăceri sexuale în lipsa iubirii, aspect cunoscut sub numele de desfrâu. Considerat de către biserica creştină a fi unul din păcatele majore, desfrâul este explicat  prin spusele Sfântului Vasile cel Mare ca fiind o subjugare a omului de către „infinitatea rea a atracţiei senzuale, care nu cunoaşte nici potolirea, după cum nu cunoaşte nici un sfârşit”. „Astfel Sf. Vasile cel Mare explică cât de paradoxal este faptul că pe măsură ce dorinţa, în aspectul ei de energie naturală, este satisfăcută şi slăbeşte, ea se preface, nu de puţine ori, în dezgust, adică în contrariul ei. Şi tot ea, persistând în timp, ia forma unei patimi funeste, tot mai excesivă şi mai nesăţioasă.” O condamnare a acestui viciu, atât de către societate cât şi de către diferitele autorităţi, fără oferirea unei soluţii practice de rezolvare, nu ajută fiinţa umană să depăşească problema.

Forţa dorinţei este izvorul eternei primăveri

Atracţia erotică între bărbat şi femeie a existat dintotdeauna, dar o abordare justă şi înţeleaptă a avut-o doar din partea spiritualităţii orientale, mai precis din partea sistemului tantric şi a celui taoist.  Taoismul şi tantrismul afirmă  că dorinţa puternică de uniune amoroasă cu o fiinţă de sex opus ascunde de fapt dorul omului după Dumnezeu, acel dor nestăvilit către fuziunea ultimă şi totală.
„În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt? (…)
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?” (Kahlil Gibran)

„Trecătoare sunt bucuriile acestei lumi; mai bine stai şi cercetează-te în loc să umbli după glorie.”

Atât taoismul cât şi tantrismul pornesc abordarea unirii amoroase cu o fiinţă de sex opus de la respectarea continenţei sexuale, controlul perfect al energiei sexuale. Prin respectarea acestei reguli (a continenţei sexuale), care automat exclude ulterior posibilitatea de a cădea în desfrâu, fuziunea cu o fiinţă de sex opus duce la atingerea unei perfecte armonii prin deplina integrare în ritmurile polare ale naturii. O dorinţă foarte mare către fuziune amoroasă poate să nimicească fiinţa umană, dar dacă este sublimată şi transcensă prin tehnici yoghine adecvate, poate oferi yoghinului o energie lăuntrică foarte mare care va fi utilizată întotdeauna numai în scopuri spirituale.

Dante Alighieri, autorul “Divinei Comedii”, îi găseşte pe desfrânaţi în cercul al doilea al infernului. Plasarea fiinţelor desfrânate în acest loc de supliciu ilustrează ceea ce s-a ştiut din cele mai vechi timpuri, anume că Eros şi Tanatos (moartea) sunt fraţi gemeni, nedespărţiţi, că iubirea umană destinată de Dumnezeu să aprindă scânteia vieţii şi să conducă la Dumnezeu care este Iubire, atunci când degenerează, se transformă în viciu şi ucide. E ca o muzică fascinantă, atrăgătoare care ascunde tragedia şi moartea, în lipsa conştienţei de sine. Extazul pe care îl aduce fuziunea amoroasă poate să ducă la o stare de fericire intensă şi la vitalitate debordantă, în cazul controlului seminţei, sau dimpotrivă, la vlăguire, tristeţe şi scăderea puterii, în cazul pierderii controlului potenţialului sexual. Încotro se îndreaptă atenţia şi intenţia omului, într-acolo se va îndrepta şi starea, energia şi potenţialul său erotic. Dacă omul urmăreşte o ridicare a propriei fiinţe pe culmile spiritualităţii, dacă urmăreşte o cunoaştere profundă a propriei sale fiinţe, dacă urmăreşte să respecte legile spirituale ale firii, acel om îşi va controla dorinţa erotică, nu în sensul de a o suprima sau de a se face că nu există, ci în sensul de a da curs acelei dorinţe fiind într-o permanentă stare de observare atentă a ei şi a propriei fiinţe, fără a se lăsa orbit de pasiune. Situarea sa ca intenţie deasupra dorinţei animalice, instinctuale, îl va ridica şi îi va permite utilizarea dorinţei erotice pentru propria creştere spirituală. Dacă omul, orbit de ignoranţă, va urmări însă doar împlinirea propriilor necesităţi, fără să-şi pună nişte minime întrebări asupra rostului vieţii, al existenţei sale, a integrării sale în univers, atunci nu este de mirare că forţa dorinţelor sexuale îl vor face să decadă deoarece desfrâul nu este numai izvorul plăcerii, ci şi al morţii.

Referitor la acest subiect, Biserica afirmă că dorinţele şi actele nemăsurate sunt acelea care nu răspund intenţiei divine. Dorinţa demonilor nu este niciodată satisfăcută. Ei vor determina fiinţa umană să-şi amplifice mereu dorinţa nemăsurată pentru plăcerile materiale. Ei influenţează omul ca să creadă în mod fals că satisfacerea simţurilor până la sfârşitul vieţii este necesitatea primară a civilizaţiei umane. Dorinţele lor puternice sunt fără sfârşit şi, astfel, fiinţa umană fără discernământ va fi subjugată de acestea. Fiinţele demoniace neavând credinţă şi necunoscând scripturile, se simt libere să facă orice pentru a-şi bucura simţurile, indiferent de consecinţe.

În celebrul său tablou reprezentând cele şapte vicii capitale, pictorul flamand Hieronymus Bosch (secolul al XV-lea) reprezintă desfrâul prin două perechi de amanţi care se privesc insistent şi se amuză la glumele a doi bufoni. Ei sunt îmbrăcaţi cuviincios. Cei care vor privi acest tablou se vor întreba: de fapt unde e viciul? Unde e desfrâul? Răspunsul îl dă un obiect pictat în prim plan, aproape de centrul scenei. Este vorba de o harpă pe care pictorul în mod voit o reprezintă ca fiind abandonată, neservind nimănui: nici amanţilor, nici bufonilor. Ceea ce a vrut artistul să arate prin această lucrare este că, datorită orientării lor, personajele nu au timp să-şi mai îndrepte ochii spre cer, spre acea iubire divină care are drept instrument tocmai harpa. Astfel este redat, într-un mod delicat şi ingenios, acest viciu de către Hieronymus Bosch.

Fiecare alegem cum  dorim să trăim: ca un animal în junglă sau ca un înţelept

Orice disciplină spirituală, inclusiv tantrismul şi taoismul, învaţă fiinţa umană să dobândească gradat un control perfect al propriei fiinţe, ceea ce automat o va îndepărta de posibilitatea căderii în desfrâu.

„Tantra consideră că senzualul poate fi transformat în sublim, materia poate fi transformată în conştiinţă – energie, inconştientul poate fi transformat în conştient. Tantra spune că energia sexuală poate fi sublimată şi poate fi sursa unor trăiri spirituale sublime. Inferiorul poate fi transformat în superior pentru că inferiorul şi superiorul sunt strâns legate; este ca o scară. Ele nu sunt niciodată separate. Scara este chiar omul. El poate exista pe orice treaptă între cea mai de jos şi cea mai de sus. Este decizia lui. Poate trăi ca un animal în junglă sau ca un înţelept.” (Rajneesh – Spiritualitatea tantrică)

În textele din timpul dinastiei Ming se afirmă că „practicarea sexului pe termen lung are efect tonic aspra organismului, datorită sinergiei dintre YIN şi YANG; practicarea acestuia în exces (n.n. desfrâul) nu duce decât la un efect total invers. Acest „tratament” are efect revigorant, înlăturând depresia şi oboseala. Ca aliment însă, el devine o otravă care distruge principiul vital şi viciază corpul. Dacă, adoptând acest mod de gândire, bărbatul ar privi frecventarea femeilor ca pe un tratament, nu le-ar mai evita dar nici nu ar face excese; nu şi-ar refuza plăcerea dar nici nu ar mai pune pasiune excesivă. Cel care până acum s-a abţinut ar trebui să-şi spună în sinea sa: „este un tratament, nu o otravă, de ce m-aş teme?” Pe când cel care practică sexul fără încetare ar trebui să-şi spună: „este un tratament, nu un aliment, gata cu excesele!”. Astfel, organismul amândurora şi-ar păstra echilibrul.”

În loc de încheiere, câteva exerciţii de logică

Orice fiinţă inteligentă, aflând aceste lucruri, îşi poate pune simpla întrebare: de ce suntem bombardaţi, în societatea contemporană, de mesaje publicitare şi propagandă care vizează amplificarea şi exploatarea acestui viciu? De ce este atât de mult promovată sexualitatea degradantă, lipsită de iubire, şi chiar diferite forme pervertite de sexualitate? Dacă tradiţia populară şi spirituală, legile morale, biserica şi societatea în general condamnă acest viciu, şi dacă totuşi există metode de rezolvare foarte practice şi concrete, de ce nu sunt popularizate? De ce nu sunt instituite? De ce nu pot constitui o parte din educaţia pe care fiecare om o primeşte în mod normal până la vârsta adultă?

Majoritatea oamenilor îşi duc viaţa urmând ca nişte orbi preceptele dictate de o societate confuză şi superficială, negândindu-se profund asupra înţelesului şi scopului vieţii lor. Trăim într-o societate în care cei care sunt la guvernare promit că vor face aproape totul pentru ca societatea să evolueze, ca oamenilor să le fie mai bine, etc., etc. Şi? Care este scorul? Războaie în suficiente părţi ale lumii, scăderea nivelului de trai, diminuarea libertăţilor şi drepturilor omeneşti, iar în viaţa de zi cu zi, o agresivă societate de consum care se foloseşte de pârghiile subconştiente ale dorinţelor instinctuale umane pentru a menţine oamenii într-o degradantă aservire.

De mii de ani există şi se practică exerciţii care fac posibilă stăpânirea propriei naturi inferioare, a propriei instinctualităţi. La începuturi, multe secole, aceste metode au fost accesibile celor foarte puţini, înzestraţi cu foarte multă aspiraţie pentru propria transformare. În vremurile de astăzi însă ele sunt din ce în ce mai accesibile celor mulţi. Odată cu eradicarea acestui viciu (desfrâul), aceste metode şi tehnici redau omului adevărata conştiinţă de sine, redau libertatea conştiinţei şi îi măresc considerabil forţa. El nu va mai trăi ca un somnambul în societate. Va fi treaz. Nu va mai putea urma orbeşte preceptele unei societăţi putrede. Iar acesta va fi doar primul pas către adevărata sa trezire spirituală.

Citiţi şi:
Ce este continenţa sexuală?
Yoga deosebirii dintre starea divină şi starea demoniacă

yogaesoteric
noiembrie 2008