Două stări, în felul lor extreme, despre care se vorbește adeseori pe calea spirituală: starea de ÎNȚELEPCIUNE și starea de PROSTIE (II)

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

În expunerea ce urmează, vă vom vorbi pe rând despre aceste stări și vă vom dezvălui unele taine importante ale acestora. Sperăm ca toate aceste aspecte să vă fie de un real folos, mai ales acelora dintre voi care vă aflați pe o cale spirituală și practicați cu entuziasm şi multă dăruire yoga.

Citiți prima parte a articolului

Starea de înțelepciune presupune o cunoaştere profundă de Sine, dar și descoperirea, prin experienţă lăuntrică directă, a lui Dumnezeu. Înțelepciunea face cu putință apariţia unei perspective transcendentale asupra Creaţiei dumnezeieşti şi asupra Macrocosmosului.

O veritabilă stare de înțelepciune face să apară o autentică filosofie revoluţionară profundă şi rapid transformatoare, ce este de un imens folos pentru aspirantul entuziast și sincer care caută modalităţi înţelepte concrete de acţiune benefică, într-un mod dumnezeiesc integrată în armonia tainică a firii.

Toate acestea este însă necesar să fie însoțite de o aspiraţie constantă, puternică, focalizată mai ales în direcția transformării eminamente binefăcătoare de sine.

O astfel de transformare lăuntrică armonioasă, creatoare, devine apoi un mijloc de cucerire și de transformare rapidă a lumii înconjurătoare şi, în acelaşi timp, face cu putinţă o impulsionare plină de compasiune a celor cu care înțeleptul, ce emană o charismă ce este adeseori extraordinară, vine în contact.

Atât prin practica sistemului Yoga, cât și prin practica sistemului Tantra Yoga, starea de înțelepciune nu mai rămâne apanajul anumitor persoane de vârste mai avansate, care sunt caracterizate de un simț extraordinar al relativităţii şi care cunosc cu anticipație consecinţele diverselor acţiuni pe care ceilalți oameni le fac. Unii oameni spun: „Viaţa te înțelepțește”. Cu toate acestea, chiar și la tinerii yoghini este posibilă şi recomandată trezirea, dinamizarea şi amplificarea înțelepciunii, în strânsă legătură cu maniera în care sunt capabili să înveţe, să asimileze chiar foarte mult, atât din propria lor experiență spirituală, cât şi din aceea a altora, utilizând pentru aceasta anumite modalități tantrice secrete (aşa cum este, spre exemplu, cea în care se utilizează într-un anume fel elixirul auriu mehas amrita).

Starea de înțelepciune poate fi trezită gradat și se află în strânsă legătură cu modul în care inclusiv cei tineri ajung să aprecieze faptele şi experienţele vieții lor dintr-o perspectivă eminamente dumnezeiască, armonioasă, complexă, elevată, intuitivă și chiar supramentală.

Înţelepciunea ca stare este totdeauna o virtute esențială, ce se dovedeşte a fi în acelaşi timp gnoseologică şi morală.

Înţelepciunea practică este mereu implicată în finalitatea însăşi atât a sistemului Yoga, cât şi a sistemului Tantra Yoga, și ea vizează în acelaşi timp revelarea lăuntrică a existenţei lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, înţelepciunea practică face cu putință cunoaşterea dintr-o cu totul altă perspectivă, net superioară, esenţială, a Legilor dumnezeieşti fundamentale ale Macrocosmosului, care exprimă Inteligenţa dumnezeiască perfectă, ce este reflectată într-un mod armonios de Bunul Dumnezeu în întreaga Manifestare.

Înţelepciunea practică face lesne cu putinţă înfăptuirea oricărei acţiuni benefice într-un mod ce este corespunzător cu această treaptă, net superioară, ce a fost atinsă.

În Antichitate, conceptul de înțelepciune desemna totodată o stare de echilibru deplin al personalității, era caracterizat de o stare de cumpătare în toate, implica atât o stare de stăpânire perfectă, cât şi sublimarea energiilor subtile ale pasiunilor benefice. Iar toate acestea se realizau în avantajul cunoaşterii net superioare, inclusiv supramentale.

Toate acestea conduc, prin aprofundare, la o stare euforică de sui generis împăcare a omului cu lumea. Toate acestea infuzează în ființa sa o stare de seninătate euforică. Toate acestea fac posibilă trăirea într-un deplin unison cu voinţa lui Dumnezeu și conferă un sens dumnezeiesc magic existenței noastre în Manifestare.

Stoicii şi epicureicii o defineau ca fiind absenţa suferinței, ca fiind absența pasiunilor josnice sau ca fiind absența neliniştii, a emoțiilor nefaste. Atingerea și aprofundarea stărilor de înțelepciune dumnezeiască a fost și va fi totdeauna idealul suprem al sistemului Yoga, al sistemului Tantra Yoga, dar şi al oricărei filosofii valoroase care a respectat valorile dumnezeieşti eterne și care a pus la loc de cinste contemplația inspirată.

Astfel de şcoli ale înțelepciunii practice au fost adeseori şcoli spirituale, ce erau întemeiate pe antinomia suflet-trup și pe principiul autoperfecționării ideale depline a ființei umane, grație revelațiilor dumnezeieşti ce erau considerate ca fiind o unică modalitate de transcendere a ființei limitate și făceau posibilă depăşirea de sine.

Idealul înțelepciunii dumnezeieşti trăită ca atare a avut uneori o vădită încărcătură laică, întrucât în unele curente se preconiza atingerea fericirii depline și chiar a stării de nemurire spirituală a omului ce se urmărea să fie atinse aici şi acum. Toate acestea nu erau însă vizate în spiritul transcendentalismului religios.

Ulterior, sensul originar al conceptului s-a perimat, cu excepţia sistemului Yoga și a sistemului Tantra Yoga, iar înțelepciunea drept concept speculativ pare să prezinte astăzi tot atâtea ipostaze câte filosofii există.

Idealul înţelepciunii veritabile dumnezeieşti în accepţiunea yoghină, dar şi tantrică a termenului, este îmbinarea eminamente armonioasă continuă, vie, genială şi creatoare a teoriei cunoaşterii net superioare dumnezeieşti cu existența de zi cu zi. Ea implică, de asemenea, înţelegerea înțeleaptă a necesității supreme ce este armonios adoptată și pe această bază se urmăreşte realizarea unei transformări lăuntrice care este perfect controlată.

Atingerea gradată a stării de înțelepciune presupune participarea entuziastă, detaşată la înfăptuirea neîntârziata a idealului practic ce vizează dobândirea stării de eliberare spirituală a fiecărei fiinţe umane.

Atingerea prin experiență directă a stării de înțelepciune face cu ușurință posibilă depășirea limitelor de tot felul, dar și a condiționărilor (fie obiective, fie subiective) care încetinesc progresul spiritual, atât prin efortul unit al tuturor înțelepților, cât și prin efortul personal ce este orientat către autoperfecţionare și desăvârşire, ce vizează dobândirea stării de îndumnezeire.

Ființa umană în care se trezeşte starea de înțelepciune urmărește realizarea unui salt esențial de la omul egoist, meschin și mărginit, la omul ce este desăvârşit, plin de înțelepciune și pe deplin integrat în armonia dumnezeiască a firii.
Se poate spune că starea de înțelepciune dumnezeiască este o calitate esențială şi, în acelaşi timp, o capacitate fundamentală a ființei umane ce apare şi apoi este aprofundată prin integrarea armonioasă a unor experiențe spirituale dumnezeieşti ce sunt sublime şi bogate.

Starea autentică de înțelepciune implică o reflectare clară, lucidă, intuitivă, profundă, ba chiar supramentală, a realităților tainice ale Lumii, a lui Dumnezeu, sub majoritatea fațetelor Sale enigmatice atât materiale, cât şi spirituale.

În etapa de început, starea de înțelepciune presupune o echilibrare neîncetată deplină a dorințelor benefice cu posibilitățile existente.

Ea se trezeşte şi apoi este aprofundată în urma unui proces eminamente benefic, plurivalent, de autocunoaştere, ce atrage după sine o apreciere obiectivă a lumii nu numai prin judecăți de valoare (ce pot fi afirmative sau negative), ci mai ales prin exersarea constantă a intuiției spirituale, a bunului-simț, a unei inteligențe creatoare a experienţelor supramentale repetate.

În cazul celui înţelept, este exclusă orice formă de resemnare sau apariția a nu contează ce stare de complacere în inerţie, în larvaritate, în pesimism.

Atingerea şi aprofundarea stării de înțelepciune presupune apoi adoptarea unui mod net superior de viață, implică abordarea unui mod eficient de cunoaştere net superioară, dumnezeiască, şi atrage după sine o transformare radicală, am putea spune, a perspectivei de bază asupra realităţii, ce survine în special pe baza cunoaşterii esențiale a cauzelor care provoacă evenimentele şi a efectelor ce sunt corelate.

Înţelepciunea, ca stare lăuntrică net superioară, ba chiar esenţială, presupune un mod de existenţă ce este în manieră dumnezeiesc integrată, care nu se raportează doar la exigenţele imediate și nu le valorifică în primul rând numai pe acestea.

Starea plenară de înțelepciune presupune, de asemenea, simplitate, umor stenic, detașare, simțul pregnant al relativității evenimentelor banale, insipide ale vieții ce sunt trăite.

Este semnificativ că Jung, spre exemplu, vorbește în opera sa despre arhetipul marelui înţelept. Marii înțelepți ai acestei planete au fost și sunt înzestrați cu certe înzestrări paranormale ce sunt extraordinare, acestea fiind cunoscute în yoga sub numele de siddhis.

Înțelepciunea, ca semn al desăvârşirii spirituale a unei fiinţe umane ce s-a angrenat pe o cale spirituală autentică, poate fi atinsă și aprofundată mai ales prin practica atentă, entuziastă și perseverentă a tehnicilor yoga, dar şi a anumitor metode secrete ce sunt specifice sistemului milenar Tantra Yoga.

Care este sursa suferinței?

Opuse în mod evident ca sens stării de înțelepciune sunt mai ales starea de prostie, dar și cea de ignoranță (avidya). În timp ce înţelepciunea plenară face să apară felurite stări extraordinare de fericire, împlinire și armonie, prostia este sursa suferinței, a orbirii lăuntrice, a letargiei, a complacerii în larvaritate, a menținerii în inerție, a dezechilibrului.

Buddha a transmis o comparație foarte sugestivă: dacă în cazul unui car cu 4 roți, considerăm cele două roți din faţă ca fiind, de la caz la caz, fie ignoranța, fie prostia, atunci cele două roți din spate, care vin imediat după primele și a căror deplasare este inevitabilă, reprezintă suferința ce urmează ulterior. Prin urmare, și starea de ignoranță, și starea de prostie sunt urmate fie mai devreme, fie mai târziu, de stări corespondente de suferință sau de durere proporţionale, de fiecare dată, cu amploarea, intensitatea și frecvența alegerilor ce au fost lipsite de înțelepciune.

Este însă esențial să reținem că acela care nu ştie ceea ce are stringent nevoie să ştie, mai ales în anumite direcţii spirituale, este un om ignorant. Omul care ajunge să ştie chiar foarte bine, inclusiv teoretic, ceea ce are stringent nevoie să ştie în anumite direcţii spirituale, dar care apoi se comportă și acționează de fiecare dată ca şi cum nu ar şti nimic, dovedește în felul acesta că este prost. Și astfel este confirmată prostia sa crasă constantă.

Unele aspecte importante referitoare la starea de ignoranță

Starea de ignoranță este figurată în cadrul tradiției milenare orientale a înțelepciunii prin intermediul termenului sanscrit avidya. Acest termen sanscrit provine de la rădăcina sanscrită vid, care în traducere românească înseamnă „a cunoaște” sau „a vedea”, la care se adaugă prefixul a, care în traducere românească înseamnă ,,non”, și sufixul sanscrit ya. Sensul originar al rădăcinii sanscrite verbale vid este în traducere românească „a exista”. În felul acesta, semnificația profundă a termenului sanscrit vidya în traducere românească este „starea sau, cu alte cuvinte, condiția unui aspect sau a unei fiinţe aşa cum este acel aspect sau acea fiinţă în realitate”. Altfel spus: „a cunoaște aşa cum se cuvine în profunzime”.

Avidya este un concept important în cadrul doctrinei spirituale străvechi a sistemului Vedanta, ce se referă la acea privare de cunoaștere a naturii proprii esențiale, nemuritoare, dar şi a realităţii ce face să apară și să persiste starea de ignoranță și de confuzie atât în universul lăuntric personal, cât și în universul material și în universul astral ce există în cadrul Macrocosmosului.

La nivel personal, starea de ignoranță împiedică ființa umană să discearnă cu luciditate ceea ce este permanent de efemer, să desluşească realitatea esențială dumnezeiască de aparenţe. La nivel macrocosmic aceasta este iluzia hipnotică universală, maya.

Termenul ignoranță este sinonim cu ajnana şi denotă, la modul general, necunoaşterea sau, mai precis spus, starea de ignoranță spirituală. În Yoga Sutra, termenul sanscrit avidya este definit ca fiind modul de a privi și de a considera că ceea ce este etern, dumnezeiesc, pur, beatific și care se află în legătură cu Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman, este ceva efemer, iluzoriu, impur, produce suferință și nu se află în legătură cu Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman.

Avidya accentuată este întotdeauna principala cauză a necesității reînnoite a reîncarnării. Ea nu se manifestă numai ca simplă absență a cunoașterii spirituale (vidya), ci şi ca o percepție parțial adevărată, distorsionată am putea spune, asupra realităţii, întocmai așa precum un duşman nu este pentru noi doar un prieten absent.

Starea de ignoranță constituie, de fapt, cadrul general de manifestare al tuturor aspectelor ce sunt caracteristice cunoașterii eronate (viparyaya). Ignoranța (avidya) este acea stare în care vibraţiile specifice ale învelişului mental (manomaya kosha) sunt perturbate de diferite interferențe cu condiționările energiilor subtile tattva-ice care există în aura ființei umane în cauză, fiind astfel evident faptul că aceste condiționări și limitări sunt cele care produc false aparențe.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
DHYANA – Meditaţia yoghină care conferă starea de înţelepciune
Corpul de suferinţă e o haină inutilă. Dezbrac-o acum!

 

yogaesoteric
3 decembrie 2021