«Europa este destinată războiului» (I)

 

Extrase din stenograma conferinţei „Europa, destinată războiului” ţinută de George Friedman la Consiliul Chicago pentru Afaceri Globale (20.11.2015)

 



William Saterd, președintele Fondului de Investiții
: Bună seara, doamnelor şi domnilor, sunt onorat să vi-l prezint pe George Friedman (…) Dumnealui ne va vorbi despre schimbările politice şi de peisaj în ceea ce priveşte securitatea în Europa. De altfel, subiectul discuţiei din această seară, sunt convins, interesează pe mulţi, iar numai dacă ne uităm în urmă cu câţiva ani, vom vedea că au avut loc schimbări majore în Europa în ceea ce priveşte echilibrul şi politicile de securitate ale statelor.

Există acum conflicte armate în desfăşurare, toate, deocamdată, în imediata proximitate a Uniunii Europene. Mai precis, în Ucraina, în Libia, Irak. Dar, să nu uităm de anexarea Crimeii de către Rusia, conflictul susţinut de Moscova în estul Ucrainei.

Dar, există în interiorul Uniunii Europene, acolo unde sunt imigranţi musulmani, tendinţa de radicalizare a acestora, în special în Franţa şi nu numai. Există şi riscul ca, pe de altă parte, societăţile europene să răspundă acestor provocări prin promovarea de legi naţionaliste şi a altora neconforme cu democraţia. Pe urmă, referindu-ne la Zona euro, aceasta rămâne slab performantă din punct de vedere economic, există riscul decapitalizării băncilor şi tendinţa de creştere negativă, ca şi înregistrarea unor rate ridicate ale şomajului şi slăbirea monedei europene.

În plus, Uniunea Europeană se confruntă deja cu criza din Grecia. Deci sunt create toate condiţiile pentru apariţia unui conflict? De-abia aştept răspunsul lui George Friedman la această întrebare. A venit, deci, momentul să vi-l prezint pe George, pe care mulţi dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi deja.

El este fost agent CIA, expert şi analist financiar, precum şi lider al think-tank-ului Stratfor. De altfel, dumnealui este consultat adesea de Agenţia Naţională de Informaţii în probleme de strategie, dar este şi expert şi colaborator permanent al mai multor posturi TV de renume, ca CNN, Vox sau NPR şi este autor al mai multor cărţi despre politica războiului şi a conflictelor dintre sistemele de informaţii naţionale şi internaţionale. După părerea mea, George este cel mai inteligent şi complet analist pe probleme de spionaj economic sau de altă natură (…).


George Friedman
: Vă rog să îmi permiteţi a începe explicându-vă de ce anume am scris această carte („Flashpoints: The emerging crises in Europe”, n.n.). Sunt, cred eu, două motive principale.

Primul dintre acestea se referă la faptul că, într-o carte pe care am publicat-o în 2008, am scris că Uniunea Europeană este o construcţie care nu poate să reziste. Pe de o parte, sunt mândru că am atras atenţia asupra acestui lucru. Dacă moneda euro nu este stabilă, atunci tot sistemul central devine instabil. Vorbim, totuşi, de o zonă al cărei PIB este chiar mai mare decât cel al Statelor Unite. Euro a devenit, în mod evident, o monedă instabilă şi, de aici, am avut de-a face cu consecinţele acestui lucru. Mai este, însă, şi un motiv personal.

M-am născut în Ungaria şi, atât viaţa mea, cât şi a părinţilor mei, a fost formată şi modelată după geopolitica europeană. Părinţii mei s-au născut cu puţin înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, iar fraţii lor mai mari, ca şi părinţii lor, au luptat în acel conflict pe frontul antiotoman, pe urmă împotriva ruşilor.

Pe urmă, în perioada interbelică au fost convinşi că toate aceste lucruri nu se vor mai petrece niciodată. Atunci s-au şi întâlnit, s-au îndrăgostit unul de celălalt şi s-au şi căsătorit, având chiar şi propria lor afacere. Pe urmă, s-au trezit implicaţi în cel de-al doilea val geopolitic, provocat tot de Germania. Fiind evrei, au reuşit să supravieţuiască lagărelor de concentrare şi, în mod miraculos, tot restul familiei a reuşit să scape cu viaţă. Ei bine, de data asta, sigur fiind că tot răul s-a încheiat definitiv, şi-au început o nouă afacere.

Dar Ungaria a fost ocupată de ruşi, mă rog, de sovietici, americanii le-au devenit adversari, ceea ce s-a numit ulterior Vestul având frontiera la câteva sute de kilometri distanţă. Şi uite-aşa, din nou geopolitica a schimbat viaţa familiei mele. Tatăl meu simpatizase cu social-democraţii în tinereţe, dar de data aceasta nici măcar nu mai era vorba despre politică. De data asta, a ales non-implicarea, dar, pe vremea aceea, neutralitatea nu era deloc un lucru bun.

Fratele său, spre exemplu, era comunist şi membru al Serviciilor Secrete. Nu vorbeau unul cu celălalt de vreo 30 de ani, dar motivele certei erau ridicole; cred că se certaseră pe înţelesul exact al celor 184 de manuscrise din „Capitalul” lui Marx. În fine, o familie tipică. Toate aceste lucruri l-au condus pe tatăl meu la concluzia că cel mai bun lucru de făcut era să părăsească ţara. Aşa că, în noaptea de 9 august a anului 1949, atunci când eu eram un bebeluş în vârstă de şase luni, am fost adormit cu un medicament şi ascuns bine într-un coş imens, alături de sora mea mai mare. În mod ciudat, pe ea nu o adormiseră, era trează. Aşa am trecut, pe ascuns, Dunărea, şi am ajuns în ceea ce pe atunci era Cehoslovacia. Din mai multe motive, pe vremea aceea acesta era drumul cel mai indicat către libertate.

Erau vase cu grăniceri care patrulau pe fluviu, plus soldaţi înarmaţi cu mitraliere de ambele părţi ale Dunării. A fost, sunt sigur, un moment în care viaţa noastră a atârnat de un fir pe păr. Dar am supravieţuit şi am ajuns în America, iar viaţa mea de aici a fost influenţată de Războiul Rece. Nu la modul dureros, însă aşa cum a fost influenţată viaţa părinţilor mei.

Vreau să ştiţi că, deşi american, mă puteţi considera texan, ceea ce face din mine să fiu încă şi mai american, dacă puteţi accepta acest lucru. Şi totuşi, până la vârsta de 7 ani nici măcar nu am vorbit engleza. Culmea este că acasă încă vorbesc în maghiară cu ai mei. Deci, această carte este şi despre o întrebare fundamentală, iar aceasta este o chestiune personală. Oare chiar tot ce a fost rău s-a încheiat cu adevărat în Europa? Măcelul care a început în 1914 s-a încheiat în 1945? Sau totul a început la Roma, acum 2000 de ani şi, de fapt, nu s-a încheiat niciodată. Iar răspunsul este crucial, pentru că acest lucru a fost promis de Uniunea Europeană.

Pace şi prosperitate, acesta este angajamentul luat de ţările membre. Chiar l-am întrebat pe tatăl meu de ce nu s-a întors niciodată în Europa, precizându-i că totul s-a schimbat. „Nu, nimic nu s-a schimbat în Europa”, mi-a răspuns el. „Ei doar pretind acest lucru, dar e un lucru care nu s-a întâmplat niciodată.” Deci, întrebarea pe care o ridică această carte este: „S-a schimbat într-adevăr Europa?”.

Dar, dacă într-adevăr nu s-a schimbat, atunci ce urmează? Aceasta este întrebarea existenţială a vieţii mele, dar cred că acest lucru va influenţa vieţile dumneavoastră, indiferent de răspunsul la această întrebare. Europa a crezut întotdeauna în ceva. A avut mereu ceva special, europenii au fost mereu deosebiţi; şi aici nu vorbim, desigur, despre ideea de unicitate pe care o promovează americanii. Există un paradox în mijlocul căruia s-a creat Europa.

Europa este aceea care a inventat termenul de „umanitate”, dar oare ce înseamnă acest lucru? Înaintea marilor cuceriri geografice, congolezii habar n-aveau de mongoli, după cum nici aceştia nu ştiau nimic de existenţa aztecilor care, la rândul lor, n-aveau nicio idee despre faptul că există şi englezi pe glob. Am trăit pe parcele mici, separaţi unii de ceilalţi. Dar, brusc, europenii dărâmă aceste ziduri şi, în concluzie, se ajunge la un amestec de culturi. Făcând acest lucru, putem spune că europenii au cucerit lumea într-un fel în care nu se mai petrecuse până atunci. Şi aşa s-a ajuns la ideea de umanitate pe care chiar ei au inventat-o. De asemenea, au învins natura şi au supus frigul şi iernile severe. Multe dintre crimele Europei pot fi iertate din aceste motive.

Deci, în final, Europa cucereşte întreaga lume, dar – şi aici este paradoxul – nu s-a cucerit niciodată pe ea însăşi. Europa a fost incapabilă să se unească. Spaniolii au încercat acest lucru, francezii, germanii, chiar şi englezii, într-un fel, au încercat acest lucru. Dar nimeni n-a reuşit să facă din Europa o singură entitate. Dacă s-ar fi reuşit acest lucru, atunci Europa ar fi controlat această lume. Şi acest lucru nu s-a putut realiza, pentru că Vechiul Continent este divizat geografic. Peninsule şi insule, râuri şi fluvii care nu curg pe unde trebuie, mări şi lacuri între ei şi, totuşi, este penultimul ca suprafaţă dintre celelalte continente. Doar Australia este mai mică din acest punct de vedere. Şi chiar şi aşa, după mine, Australia nici nu prea este un continent, ci, mai degrabă, o insulă mai mare. Există nu mai puţin de 52 de state suverane şi, de-a lungul a trei ore de stat la volan, poţi auzi că se vorbesc cel puţin patru limbi diferite, chiar cinci sau şase, depinde de traseu. Şi asta, traversând tot atâtea ţări care se dispreţuiesc una pe cealaltă, exact la fel ca tatăl şi unchiul meu.

Cât de adâncă este râca dintre europeni, acesta este un lucru care este imposibil de măsurat şi de ştiut. Asta, din cauza unor evenimente care s-au petrecut cu sute de ani înainte. Mama mea, de exemplu, care era o femeie foarte de treabă, nu putea pronunţa cuvântul „român” fară să scuipe pe jos. Mai rău, acest gest era considerat obligatoriu. Invers, pentru români, cuvântul „maghiar” este echivalent cu „blestem” şi îl şi pronunţă ca să sune ca un blestem. Şi gândiţi-vă că este vorba despre două ţări care sunt acum membre ale Uniunii Europene. Aşa că niciodată nu trebuie subestimată ideea de diferenţă între ţările Europei.

Norman Angell, care a fost un strălucit om de stat şi a primit chiar premiul Nobel pentru Pace, a scris în anul 1910 o carte pe care a intitulat-o „The Great Illusion”. În această carte el a demonstrat fară nicio umbră de îndoială că un război în Europa nu ar fi niciodată posibil. Motivele erau faptul că un război ar fi un dezastru economic, iar interdependenţa şi comerţul erau atât de intense, încât un conflict ar fi o imposibilitate din punct de vedete practic. Desigur, omul era englez şi, ca orice englez care se respectă, avea convingerea că nimeni nu ar putea să întreprindă ceva fară a avea ideea de profit în cap.

Dar, în 1914, s-a întâmplat un lucru extraordinar nu prin faptul că era o noutate, ci prin faptul că era total neaşteptat. Fapt este că Europa s-a aruncat în aventura războiului atât de mult, încât în septembrie 1914, în bătălia de pe Somme, au murit – doar în această bătălie – 600.000 de oameni, şi asta în numai o săptămână. Ei bine, europenii nu au spus nici pâs; iar războiul a continuat. Dar războiul nu a continuat încă patru ani, ci 31. Între 1914 şi 1945 au decedat 100 de milioane de cetăţeni europeni. Chipurile, din motive politice. Războaie, holocausturi, înfometări deliberate, purificări etnice, conflictul civil din Spania, alte şi alte conflicte mai mici, care păreau a fi fără sfârşit. Practic, în 1945, Europa şi tot ce însemnase civilizaţia ei încetase să mai existe şi este clar că nu neapărat din cauza celor două războaie, ci ca rezultat al acestei serii nesfârşite de orori. Mai mult decât atât, şi-a pierdut suveranitatea. Partea de Est a fost ocupată de URSS, iar partea de Vest de către americani. Fiecare dintre aceste două forţe de ocupaţie i-au tratat într-un mod diferit pe oameni. Dar cele două teritorii au fost considerate ca un fel de dominioane. Decizia de a declanşa un război atunci când se traversează o perioadă de pace fusese luată la Berlin, Paris, Roma sau Londra. Acum, aceste decizii nu puteau fi luate decât la Washington şi la Moscova.

Dar această problemă a fost tratată extrem de responsabil de sovietici şi de americani, nu aşa cum o făcuseră înaintea lor ţările europene. Ocaziile de a declanşa un război au fost nenumărate, dar totuşi acesta nu a început niciodată. Vă reamintesc însă că tot europenii sunt cei care au spus despre americani că sunt doar nişte „cowboys” (ţărani, adică). Imaginaţi-vă că, în 1914 sau în 1939, ar fi existat deja arme nucleare. S-ar fi purtat oare cu mănuşi europenii, aşa cum au făcut americanii şi sovieticii?

Mulţumesc lui Dumnezeu, aceasta este o întrebare la care nu vom avea niciodată un răspuns, dar eu mă îndoiesc că răspunsul ar fi afirmativ. Timp de 31 ani Europa nu a făcut decât să se distrugă pe sine, parcurgând drumul de la organizarea imperială la pierderea de sine. Deci, aceasta chiar îi face pe europeni să fie unici. Aşa a apărut ideea de Statele Unite ale Europei sau Europa Unită.

Trebuie precizat însă că ideea le-a venit europenilor tocmai de la americani, atunci când Planul Marshall s-a încheiat şi s-a văzut că şi-a atins scopul. Totuşi, într-o primă fază, atunci când li s-a sugerat să se unească, pentru a-şi atinge mai uşor scopurile, europenii au strâmbat din nas. Francezii au motivat prin faptul că nu vor să lucreze împreună cu germanii, englezii că nu au de gând să colaboreze cu francezii şi toţi la un loc aveau un dinte împotriva italienilor. Acesta este un lucru foarte important, dar europenii suferă de amnezie şi pretind că nu ştiu nimic despre faptul că la început au fost total împotriva uniunii. A fost nevoie de şantajul americanilor că să se pună pe roate ceea ce s-a numit iniţial Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. A fost o poveste întreagă şi să ştiţi că nu de la europeni veţi afla de existenţa acestei poveşti.

Şi totuşi, până la urmă, europenii au luat ideea, au făcut să pară că venea de la ei şi lucrurile au evoluat din ce în ce mai bine până s-a ajuns la semnarea, în 1992, a Tratatului de la Maastricht, lucru care a fost facilitat inclusiv de prăbuşirea Uniunii Sovietice. Se împlineau 500 de ani de la începutul cuceririi lumii, iar Tratatul promitea membrilor săi pace şi prosperitate. Vă reamintesc că Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite promitea oamenilor o viaţă împlinită, libertate şi un drum către fericire.

Totuşi, din nişte puncte de vedere, sunt diferenţe profunde între cele două documente. Unul dintre ele vorbea despre datoria morală de a deveni cineva, în timp ce, pe de altă parte, celălalt oferea ceva concret. Adică, vorbea despre faptul că eşti dator să încerci să fii fericit, dar nu promitea fericire ca atare, dar europenii le-au promis simultan pe amândouă. Dar, toată problema constă într-un fapt foarte simplu. Ce se va petrece totuşi dacă pur şi simplu, nu poţi deveni prosper? Dacă totuşi eşti condamnat ca prosperitatea să te ocolească pur şi simplu? Din 1992 până în 2008, nu s-a pus această problemă. Am avut parte de una dintre cele mai prospere perioade ale istoriei. Toţi beneficiau de starea bună a economiei şi europenii nu au fost nevoiţi să-şi pună problema: ce se petrece cu mine dacă sunt sărac?

Toate astea s-au schimbat în şapte săptămâni în 2008. Pe 8 august 2008, Rusia a invadat Georgia. Asta e foarte important. În primul rând avusese loc un război cumplit în Europa în anii ʼ90, în Iugoslavia, soldat cu 100.000 de morţi, dar europenii pretinseseră că iugoslavii nu erau chiar europeni. Dar iată, Rusia, în mod limpede temperată de Războiul Rece, de cel de-al Doilea şi Primul Război Mondial, se considera că este angajată într-o strategie de tip pompier, invadând Georgia.

Dintr-o dată istoria se repetă. Ideea că trecuserăm de această etapă ne-a revenit în minte. De ce ruşii au invadat Georgia? Nu le păsa neapărat de Georgia. Nu era pentru că Putin îl ura pe Saakaşvili, toată lumea îl ura pe Saakaşvili. Dar nu-i vorba despre asta. SUA au pus în scenă o serie de revoluţii „colorate” pe teritoriul ex-sovietic. Una dintre acestea a fost în Ucraina – Revoluţia Portocalie. Ruşii au văzut în această Revoluţie Portocalie intenţia americanilor de a distruge Federaţia Rusă. Din ce alt motiv SUA ar fi susţinut protestatarii? În acel moment, Statele Unite erau implicate (blocate) în acţiuni în Irak, Afganistan, Mali şi în alte locuri. Scopul invaziei Georgiei, un aliat al SUA, a fost pur şi simplu pentru a spune: Iată cât valorează garanţiile SUA!

A fost un avertisment pentru Ucraina: vreţi să fiţi aliaţii Americii? Şi georgienii au fost. Să vă fie de bine! Este foarte important acest aspect când vine vorba de Ucraina, pentru că aceasta este originea acestei lupte continue din Ucraina şi care nu se va termina atât de repede. De asemenea, obligă Europa sau cel puţin o parte a ei să revină la ideea că problema rusească nu a fost definitivată. Pur şi simplu a fost pusă într-un fel diferit. La şapte săptămâni după invazie, a căzut Banca Lehman Brothers şi, odată cu căderea acesteia, perioada în care lumea a funcţionat într-un anumit fel s-a schimbat, s-a terminat.

Pentru SUA, aceasta este a patra criză de acest tip, de la cel de-al Doilea Război Mondial. A fost criza obligaţiilor municipale din anii ʼ70, criza datoriilor din Lumea a Treia şi, preferata mea, dacă ar fi să aleg una, criza creditelor ipotecare, şi acum asta. Şi toate s-au încheiat în acelaşi fel în SUA, a fost un tipar. Mai întâi a existat o lipsă de responsabilitate generală, chiar şi la nivel individual, în lumea finanţelor. Acest lucru era urmat de un plan de salvare guvernamental, într-o formă sau alta, Resolution Trust Corporation (Soluţia Corporaţiei de încredere), „Obligaţiunile Brady”. Apoi, acest lucru a fost urmat de faptul că instituţiile financiare au acceptat planul de salvare şi au acuzat guvernul de iresponsabilitate.

E un joc încântător. Mereu mi-a plăcut şi este esenţialmente american. Numai americanii rezolvă problema prin oameni ca Bernanke, Paulson şi alţi opt bancheri care stau înghesuiţi într-o cameră, duminică după-amiază, implorând, certându-se, zbierând şi încălcând Dumnezeu ştie câte legi, pentru a găsi o soluţie. Nu a fost o soluţie bună, dar a fost o soluţie.

Şi după aceea am început să vedem problema europenilor. Nu era nicio cameră în care să ţină o şedinţă. Nu e vorba că erau doar opt bancheri, ci erau vreo 25 de miniştri, trezorieri, şefi ai Băncii Naţionale. Nu era nicio coerenţă şi nicio experienţă de a rezolva acest tip de probleme. Felul european de a rezolva problemele era convulsiv şi violent. Europenii nu aveau proceduri paşnice, chiar şi ilegale pentru rezolvarea problemelor. Istoria Europei înseamnă rezolvarea conflictelor prin spasme violente. Deci Europa, spre deosebire de SUA, a început să alunece într-un abis.

Primul abis a fost criza americană a creditelor ipotecare. Am fost în Europa să-mi spună bancherii europeni cât de iresponsabili au fost bancherii americani vânzând credite ipotecare, iar eu le-am spus „Hei, derbedeule, tu le-ai cumpărat!”. Asta nu pare să fi intrat în mintea europeană, dar e un moment plăcut.

Dar, în confruntarea cu criza ipotecară, Europa a descoperit un defect de bază, şi acel defect era Germania. Şi problema în Germania nu era numai că era a patra economie mondială, dar exporta echivalentul a 50% din PIB, dintre care jumătate mergea către zona europeană de liber schimb. Fără asta, economia de export germană, care depăşise în dimensiune economia internă, ar fi alunecat în recesiune. Era inevitabil. Ei au făcut ceea ce trebuiau să facă, au creat această Uniune Europeană ca o oportunitate pentru ei. Construind o zonă de liber schimb în jurul unei economii masive este ca şi cum ai construi un sistem solar în jurul unei găuri negre.

SUA sunt un importator net, dar imaginaţi-vă că SUA ar exporta jumătate din PIB către restul lumii, iar jumătate din acesta către Mexic şi Canada. Care ar fi condiţiile? Asta a trebuit să facă Germania.

Există două versiuni a ceea ce s-a petrecut. Una este cea germană şi cealaltă este cea grecească. Versiunea germană este că exportul nemţesc a fost rezultatul unei mari eficienţe, care a satisfăcut nevoile Europei şi că această criză a fost cauzată de iresponsabilitatea europenilor din sudul continentului prin împrumutarea unor sume mari pe care nu au putut să le plătească înapoi.

Versiunea grecească este: criza a fost cauzată de dependenţa germanilor de exporturi şi de manipularea de către Germania a UE pentru a maximiza aceste exporturi. Euro a fost situat undeva la limita prevenirii inflaţiei în Germania, în timp ce facilita comerţul german, dar, bineînţeles, sudul Europei avea nevoie de un euro mai ieftin, ca să poată exporta. Regulile de la Bruxelles au fost create în aşa fel încât businessurile mici să fie greu de finanţat. Şi, în primul rând, legile ţărilor erau de aşa natură, încât raportul risc/profit nu prea avea sens. În cealaltă parte a ecuaţiei, falimentul aşa cum îl ştim aici nu este la fel în Europa.

Când angajezi o persoană în Europa, nu îl angajezi, ci îl adopţi, vine cu tine acasă, se uită în frigiderul tău. De asta nu e niciun motiv ca Siemens, de exemplu, să aibă o ţintă majoră. Marile companii europene, modelate din anii ʼ50, nu s-au restructurat niciodată, nu au simţit niciodată pericolul unui Google sau Microsoft care să le provoace, un echipament digital nu s-a prăbuşit niciodată în HR care să continue un eventual efect de domino. Sistemul de bunăstare german depinde într-un final de aceste corporaţii. Siemens este precum General Motors în anii ʼ50. Operează ca într-un univers fară competiţie şi poate angaja nu număr mare de oameni în termeni foarte favorabili. Dacă Siemens ar trebui să concureze cu o companie tehnică în creştere din Macedonia, nu şi-ar permite. Aşa că nemţii i-au condamnat pe greci (în versiunea pe care o descriu elenii) pentru sistemul lor de bunăstare, iar grecii zic că au plătit pentru el în măsura în care au putut.

Voi, că susţineţi firmele prin exporturi masive aici, procedaţi corect? Cine are dreptate? Nu are importanţă. Nu pot trăi împreună. Nu-i de mirare deci că piaţa neagră a mers şi merge destul de bine. Cunosc un tip care este arhitect în Grecia şi care câştiga cam 3000 dolari pe lună şi care acum mai primeşte abia vreo 800. Evident, după declanşarea crizei. Şomajul a crescut brusc şi a crescut gradul de sărăcire a populaţiei. Atunci când aparţii clasei de mijloc şi ai un job calificat, atunci când îţi pierzi casa, îţi pierzi speranţa în tot ceea ce ai fost învăţat să faci ca să duci o viaţă decentă… Este clar ce poate aduce cu sine. Gândiţi-vă la un şomaj de 50% printre cei de 25 ani. Aşa ajungi să intri într-o lume în care nu te-ai fi gândit niciodată că ai putea să intri.

Pentru o perioadă, te gândeşti că este doar o chestie de moment, că nu este definitiv. Dar, după şase-şapte ani realizezi că deja situaţia nu mai este temporară. Adică, „mi-am pierdut jobul la 43 ani, acum am deja 50. Lucrurile nu au cum să meargă mai bine, asta e viaţa mea de acum înainte”.

Şi acesta este punctul periculos. Pentru că, în Europa secolului trecut, în anii ’20, germanii au trecut prin acest punct şi au căutat o explicaţie. Evident, au căutat un om care să-i conducă şi, bineînţeles, aşa a apărut micuţul acela cu mustaţă. Ei bine, omuleţul chiar era convingător. Una dintre chestiile pe care americanii nu le înţeleg, iar europenii cu atât mai puţin, este faptul că, în prezent, avem de-a face cu o catastrofă socială în Europa.

În Europa, liderii politici au fost atât de obsedaţi de sănătatea băncilor, încât au crezut că, dacă băncile vor fi funcţionale – iar pentru asta trebuie refinanţate –, atunci vor fi şi sigure. Dar nu este aşa. Pentru că cel mai mare pericol pentru un magnat financiar înseamnă funie sau glonţ. Şi prin asta vreau să spun că, în istoria Europei, e ceva tradiţional ca asemenea probleme să se rezolve într-un fel mai special. Adică, fie prin blesteme la adresa marii finanţe, fie prin lichidarea fizică a acestora, ca în Rusia, rareori ajungându-se la negocieri şi la o înţelegere.

Ceea ce este clar este faptul că există o mare masă de tineri educaţi şi inteligenţi, dar sărăciţi la maxim. Aceştia nu mai au nicio încredere în sistemul actual şi uite că aşa au votat în Grecia pentru venirea la putere a stângii radicale.


Citiți continuarea acestui articol.

Citiţi şi:

Ştiţi ce a fost Comitetul American al Europei Unite? E esenţial să ştim, ca să înţelegem mai bine…

Analiza şocantă a americanului George Friedman

Război sau haos controlat?


 

yogaesoteric
20 aprilie 2016

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More