Geopolitica, România și Resetarea Lumii

Geopolitica a apărut practic odată cu primele state şi cu extinderea lor teritorială. Știinţa modernă a prins contur în secolul al XIX-lea, când cea mai mare parte a lumii era de-acuma cunoscută şi dominată de câteva puteri. Pe la 1900, Anglia avea colonii pe tot mapamondul, domina oceanele şi deţinea cea mai puternica flotă din lume. A fost cumva prima „globalizare” a lumii şi era dirijată de la Londra. Istoria e totuşi în mişcare. La răspântia mileniilor venea accelerat din spate America şi urma să modifice direcţia istoriei. Noua realitate a atras studii de specialitate şi dezvoltarea unor idei şi teorii geopolitice noi.

În 1904, Halford John Mackinder prezenta Societăţii Regale de Geografie din Londra o teză intitulată Pivotul Lumii (Hardland of the World or The World Island). Cu harta lumii vizibilă pentru toată audiența, John Mackinder arăta cea ce părea logic:

Globul pământesc este dominat de emisfera nordică şi centrul lumii este Eurasia; mai precis Europa, Rusia (inclusiv Siberia) şi nordul Chinei.

În 1919, la scurt timp după Primul Război Mondial, Mackinder îşi reia teoria şi o rezuma în trei afirmaţii:

Cine controlează Europa de Est, controlează Centrul Lumii;
Cine controlează Centrul, controlează Pivotul Lumii;
Cine controlează Pivotul central, controlează întreaga lume.

(Who rules East Europe commands the Heartland;
who rules the Heartland commands the World-Island;
who rules the World-Island commands the world. Sursă: Wikipedia)

Ca un bun englez, Mackinder se temea de Germania şi de Rusia, dar cel mai mult se temea de o convergență de interese dintre Germania, motorul Europei, şi Rusia, cu vastele ei întinderi şi resurse. În consecinţă şi în mod tradiţional, Anglia s-a distanţat de Europa continentală şi a preferat alianţa cu America. Şi, sărind peste timp, Londra a procedat similar şi când a părăsit Uniunea Europeană, numai că timpurile nu mai sunt ca cele din trecut. Şi când în anii din urmă Rusia a atacat Ucraina şi Moscova părea să ameninţe toată Europa, Anglia a sărit ca arsă să apere continentul; de fapt să-şi apere interesele.

Cam tot pe la 1900, un strateg american, Alfred Thayer Mahan, a emis o altă teorie geopolitică exprimând punctul de vedere al Statelor Unite. El a susţinut că America este o putere maritimă, este apărată de două oceane şi beneficiază de: „o poziţie geografică avantajoasă; resurse abundente şi climă favorabilă; teritoriu extins; populaţie capabilă să-şi apere ţara; societate întreprinzătoare; şi guvern înclinat să domine oceanele înconjurătoare şi să-şi promoveze interesele……. (Wikipedia)

O sută de ani mai târziu au apărut şi alte puteri la scară globală şi noua tehnologie a anulat în mare măsură avantajele geografiei. Şi totuşi, globul rămâne dominat de „pivotul lui central” şi teama de unificare a Eurasiei sperie restul lumii. De fapt, dacă China se alătură Rusiei şi Rusia reuşeşte să atragă Europa Occidentală, America rămâne singură şi izolată. De aici probabil idea preşedintelui Trump de a anexa Canada şi a cumpăra Groenlanda. În realitate, interesele economice ale Canadei sunt profund legate de Statele Unite, numai că apropierea celor două mari țări până la contopire era necesar să fie făcută în mod pragmatic şi cu mult tact diplomatic. În ce priveşte Groenlanda, din punct de vedere geografic aceasta aparţine oricum Americii de Nord. Astfel, în condiţii de unificare, continentul Nord-American ar constitui o contra-pondere redutabilă la „ameninţarea pivotului Euro-asiatic”.

Şi ajung la mijlocul anilor 1970, când îmi terminam studiile de doctorat la New York. Occidentul era în plin război rece cu Uniunea Sovietică, dar între timp se contura China ca mare putere şi ca inamic iminent al Americii. Deodată apare însă o ştire nouă şi surprinde întreaga lume. Preşedintele Richard Nixon pleacă la Beijing şi se întâlneşte cu Mao Tsedun. Presa e şocată. Moscova e neliniştită. Începe o nouă eră geopolitică. Henri Kissinger şi Zbignew Bzerzinski formulează teorii noi; URSS-ul rămânea marele pericol şi America caută să facă orice să împiedice o eventuală alianţă între Moscova şi Beijing. De altfel, Kissinger afirmase cinic că scopul organizaţiei NATO era să menţină Germania în sânul alianţei şi sub control şi să ţină Rusia în afara alianţei şi sub observaţie. Între timp, fosta Uniune Sovietică s-a dezmembrat şi lumea a intrat într-o nouă eră geopolitică; o eră derutantă şi cumva la fel de riscantă ca cea precedentă.

Şi ajung pe la începutul anilor 1990, când eram redactor la Vocea Americii. Într-una din zile am fost trimis ca reporter la o conferinţă despre extinderea Alianţei Nord Atlantice. Conferinţa avea loc la sediul din Washington al Universităţii militare a Statelor Unite. Cunoşteam universitatea pentru că o vizitasem împreună cu studenţii mei ofiţeri, când eram profesor la şcoala militară din Fort Bragg. Din motive independente de mine, am sosit cu o mică întârziere şi conferinţa începuse. Vorbea ministrul Britanic al Apărării. Sala era oarecum mică şi nu mai erau locuri libere decât pe ultimul rând şi pe primul rând. Am ales primul rând unde eram la câţiva metri de conferenţiar.

Demnitarul britanic a vorbit cu convingere despre necesitatea extinderii Alianţei şi în acest scop la reuniune erau invitaţi toţi miniştrii Apărării din ţările Est Europene. Între ei se afla şi Constantin Dudu Ionescu, la vremea respectivă ministrul Apărării ţării noastre. Ulterior ne-am întreţinut cordial şi mi-a acordat un interviu. Pentru mine, atunci s-a petrecut însă ceva penibil. După ce conferenţiarul şi-a încheiat prelegerea, eu m-am ridicat şi l-am întrebat: În ce scop se extinde Alianţa după destrămarea URSS-ului şi dacă Rusia reprezintă acelaşi pericol ca fosta Uniune? Vorbitorul s-a indignat cumva şi mi-a răspuns prompt şi scurt că NATO este o alianţă defensivă. Ulterior am înţeles că încălcasem un protocol. Înaintea sosirii mele la conferinţă, organizatorii au anunţat că presa putea lua notiţe, dar nu putea pune întrebări. Interesant însă că după conferinţă a venit la mine ministrul Apărării Poloniei şi m-a felicitat pentru întrebarea pusă.

Au trecut alţi 30 de ani şi nici acum nu se ştie ce s-a discutat şi ce s-a stabilit la negocierile confidenţiale din culise. A promis Washingtonul că nu va extinde alianţa NATO până la graniţele Rusiei? A semnat America un acord în acest sens? Şi ajungem la situaţia din ultimii ani.

Secolul XXI a început promiţător, dar starea de satisfacţie nu a durat mult. Iniţial, America proteja Europa sub umbrela alianţei NATO în timp ce ţările Europei de Vest prosperau şi întreţineau relaţii economice mutual avantajoase cu Moscova. Rusia exporta materii prime şi energie în Europa şi aceasta îşi comercializa produsele tehnice şi de lux în Rusia. Treburile mergeau bine, dar America rămânea oarecum în urmă. O asemenea evoluţie „Euro-Asiatică” periclita însă ordinea mondială dominată de SUA.

În plus, în ultimii ani a venit puternic din urmă China, şi cu atât mai mult ordinea mondială risca să devină imprevizibilă. În acest scenariu, cooperarea economică dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, împreună cu apropierea politică dintre Moscova şi Beijing, deveniseră tendinţe de rău augur pentru America. Era necesar să se facă ceva. Şi ce s-a petrecut? Au fost declanşate şi încurajate ostilităţile dintre Ucraina şi Rusia. Au fost aruncate în aer cele două conducte de gaze Northstream din Marea Nordului. Şi Anglia s-a impus ca portavoce a Europei şi s-a instalat belicos în fruntea luptei împotriva Rusiei. Până anul trecut, Occidentul părea un monolit, dar a intervenit o schimbare neaşteptată la Casa Albă şi America şi-a modificat radical poziţia şi priorităţile.

Victoria preşedintelui Donald Trump la ultimele alegeri a răsturnat scenariul geopolitic al Europei şi chiar al întregii lumi. Noua politică a Casei Albe de a pune America pe primul plan şi de a ignora cumva Europa a luat prin surprindere liderii Vest europeni şi a creat confuzie şi derută. Şi subliniez un aspect foarte important în acest nou scenariu. Europa nu este destul de puternică să înfrunte Rusia singură, dar nici America nu poate rămâne principala putere a lumii fără sprijinul Europei. Pentru a-şi menţine poziţiile şi a prevala pe plan global, SUA şi UE este necesar să acţioneze împreună. Întrebarea este însă cum? Personal, cred că în prezent au loc negocieri febrile pentru reapropierea celor două mari entităţi geopolitice. Şi sunt convins, de asemenea, că Rusia şi China sunt perfect conştiente de situaţie şi nu stau nici ele cu mâinile în sân. Dacă adăugăm tragedia actuală din Gaza şi conflictul aparent inevitabil dintre Israel şi Iran [care între timp s-a declanșat, n.n.], constatăm cât de critică este soarta lumii contemporane…….

Unde se află România în contextul geopolitic actual? Practic nicăieri şi în acelaşi timp peste tot şi în mijlocul problemei. Nicăieri deoarece de peste trei decenii România duce o politică ambiguă, confuză şi fără un obiectiv strategic clar. Şi în mijlocul problemei, pentru că fiind în centrul Europei de Est va fi printre primele ţări care vor suferi consecinţele declanşării unui eventual război…….

Păcat de țara noastră care a încăput pe mâna unor incompetenți!

PS: În calitate de român-american, interesele mele materiale sunt cu America. În calitate de român care sufleteşte nu a părăsit niciodată țara, inima mea este alături de neamul românesc.

Autor: dr. Nicolae Dima, USA, 5 iunie 2025

Citiți și:
Provocarea Armaghedonului: Elitele occidentale au nevoie de un război nuclear pentru a masca colapsul financiar iminent
„Este pentru binele vostru!”, spune regimul hibrid din România

yogaesoteric
16 iunie 2025