Lupta lui Iisus din Grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul meu până la moarte”. Rugăciunea este indispensabilă când avem de luat hotărâri! (II)

Despre rugăciune şi încrederea în Voia lui Dumnezeu
[Tâlcuire din Evanghelia după Marcu – Capitolul 14, versetele 26-42]

Citiți prima parte a articolului

Şi Domnul S-a dus iarăşi să Se roage, iar Şi-a plecat genunchii, şi iarăşi a răsunat glasul ispititorului:

„I-ai văzut acum? Şi aceştia sunt cei mai buni, cei mai aleşi, cei mai devotaţi… Doar gândeşte-Te: pot continua lucrarea Ta oamenii aceştia slabi şi fricoşi, care nici măcar într-o asemenea clipă hotărâtoare nu-s în stare să facă faţă unei simple picoteli? Ce urmaşi pot să-Ţi fie ei? Rămasă pe mâna lor, în ce se va preschimba lucrarea Ta şi ce vor face din ea? Pentru aşa ceva este nevoie de eroism, de bărbăţie neclintită, de hotărârea deplină de a merge până la capăt, chiar dacă asta înseamnă chinuri şi moarte! Iar dacă până şi puterile Tale de a face asta se află sub semnul îndoielii, cu privire la adormiţii aceştia nici nu mai este cazul să Te îndoieşti. Ei nu vor îndura povara slujirii puse asupra lor, şi dacă nu Te vor trăda ca nişte fricoşi de la primele ciocniri cu vrăjmăşia lumii, fără îndoială că vor face în propovăduirea lor atâtea concesii lașe, încât nu-Ţi vei mai recunoaşte ideile, nu-Ţi vei mai recunoaşte învăţătura…

Iar despre ceilalţi oameni, despre masa omenirii, ce să mai vorbim: aceştia pur şi simplu nu Te vor înţelege… Vor prinde câteva fraze de-ale Tale răzleţe, neobişnuite ca înţeles, vor reţine câteva parabole frumoase, o să le ţină o vreme ca pe un talisman magic, în stare să transforme în bine viaţa, dar să trăiască potrivit poruncilor Tale nici prin cap nu o să le treacă, deoarece este greu… Iar când vor vedea că simpla declamare a adevărurilor creştine nu poate să le aducă Raiul pe pământ (neapărat pe pământ!), o să se lepede de Tine şi o să declare creştinismul un eşec… înţelege că printre asemenea următori, printre oamenii slabi ai acestui veac, lucrarea Ta este cu neputinţă, şi chiar dacă vei reuşi să străbaţi până la capăt calea crucii, ei nu Te vor putea urma, se vor istovi, nu vor putea ţine piept în luptă şi vor trăda… Nu este pentru ei calea Ta, calea îngustă a pătimirilor şi necazului! Uită-Te: eşti singur de tot! Nu este nimeni în urma Ta! Ucenicii Tăi dorm liniştiţi şi se odihnesc… În lumea vrăjmaşă se adună furtuna împotriva Ta… Eşti părăsit de toţi, chiar şi de Tatăl Tău! Cerul s-a închis înaintea Ta, şi tot iadul e împotriva Ta! Opreşte-Te, nebunule! Te duci la pieire sigură, la o pieire fără folos, fără scop, de care n-are nevoie nimeni! Da, n-are nevoie nimeni!..

Ai greşit, ai ales o cale nepotrivită! La pătimiri, la ocara în numele bunătăţilor îndoielnice ale veacului viitor nu o să meargă nimeni. Cine are nevoie de aşa ceva? Nimeni nu vrea să sufere. Oamenii nu vor decât plăceri. În cununa Ta de pătimitor vei rămâne, negreşit, singur, şi nimeni nu Te va numi îndrumător al său! Gândeşte-Te: ce rost are nevoinţa Ta? Este nevoie ca oamenii să vină după Tine, altfel cum ai putea să-i mântuieşti? Ţii minte că Ţi-am arătat cândva alte căi? Dar le-ai respins cu nechibzuinţă. Ţi-am arătat calea bunătăţilor pământești, calea gloriei, calea puterii… Ehei, atunci s-ar fi luat după Tine atâţia oameni! Ţi-aduci aminte? Sigur că n-ai uitat… Nu puteai să uiţi. Gândul acesta Te-a urmărit întotdeauna, otrăvind cu veninul amar al îndoielilor viaţa Ta şi slujirea Ta. Spune şi Tu acum, n-am avut eu dreptate? Numără-i pe cei care Te urmează sincer, care vor merge după Tine peste tot. Oare sunt mulţi la număr? Şi n-ai niciun temei să crezi că în continuare, după moartea Ta, o să fie altfel situația! Crede-mă, vor fi ai Tăi numai o mână de entuziaşti zănatici, la fel ca Tine. Şi merită să Îţi dai viaţa pentru asta? Pentru această mână de oameni?.. O idee atât de mare, şi un rezultat atât de neînsemnat… Ce nereuşită! Şi asta numai pentru că n-ai ascultat de mine şi ai ales calea greşită!

Totuşi, ai timp să îndrepţi situația: lasă-Te păgubaş de pătimiri! Pătimirile nu dau rezultate, pătimirile nu vor aduce niciun folos real pentru Tine şi pentru oameni! O fi ceva nobil, dar cine şi de ce ar avea nevoie de aşa ceva? Renunţă la toate astea, nechibzuitule! N-ai decât să doreşti, şi douăsprezece legiuni de îngeri Te vor păzi şi Te vor feri de toată primejdia! Şi atunci, de ce nu Te-ai folosi de asta? Şi, principalul, nu ai neapărată nevoie de pătimiri! Dacă ar veni asupra Ta cu neînduplecarea ursitei, cu puterea neabătută a ceva ce nu depinde de Tine, de care nu poţi şi n-ai unde să Te ascunzi, atunci, bineînţeles, n-ar mai rămâne altceva de făcut decât să le primeşti ca pe o cruce cu neputinţă de ocolit, să recunoşti în ele voia Tatălui şi să Te pleci cu supunere înaintea acestei voi… Dar Tu nici măcar nu ştii sigur dacă aceasta este voia Tatălui, fiindcă mergi la moarte de bunăvoie! Este voia Ta, alegerea Ta, şi cine ştie dacă Tatăl nu va respinge jertfa Ta inutilă, dacă nu Te va părăsi pentru că provoci cu atâta înfumurare soarta!

Aşadar, răzgândeşte-Te… încă ai timp: ascunde-Te! Nu e nevoie să Te aperi, nu e nevoie să Te lupţi. Pur şi simplu ascunde-Te, pleacă din acest loc… Tatăl Tău nu Te va condamna fiindcă ai ascultat de glasul înţelepciunii! Pleacă din Ierusalim, pleacă din Iudeea, şi o să mai trăieşti mulţi ani de acum înainte, spre folosul marii Tale lucrări şi spre binecuvântarea oamenilor. Ei au nevoie de Tine şi nu trebuie să-i părăseşti! Ascunde-Te acum şi o să-i mai înveţi, o să-i mai vindeci, o să-i mai odihneşti mult timp pe cei osteniţi şi împovăraţi, o să aduci lumina şi fericire în viaţa lor grea şi lipsită de bucurie… Ascunde-Te, pleacă! Însă grăbeşte-Te, pentru că acest loc e cunoscut de trădător şi gloata slugilor arhiereşti vine deja încoace ca să Te prindă. Dacă mai tărăgănezi câteva minute, va fi prea târziu!..”

Aşa şoptea ispititorul, şi Mântuitorul Se ruga în întristare de moarte, în chinul insuportabil al îndoielilor şi şovăielilor! Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta (Mt. 26,42). Cu cât mai grea şi mai încordată era lupta lăuntrică, cu atât mai înflăcărată era rugăciunea Lui, şi sudoarea Lui, care cădea pe pământ, era ca picurii de sânge. Şi rugăciunea fierbinte a săvârşit lucrarea sa minunată: I s-a arătat un înger din Cer şi L-a întărit. S-au risipit norii îndoielilor, s-a terminat cu nehotărârea, a încetat chinul de nedescris al şovăielilor. Nădejdea în ajutorul Tatălui nu a înşelat.

O cale dreaptă şi limpede se întindea înaintea ochilor şi Mântuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El ştia de acum că altă cale nu-i, că singura cale sigură, care duce la ţintă, este calea crucii şi a pătimirilor. Ştia şi că aceasta e voia Tatălui şi că nu ispiteşte soarta nădăjduind în Sine, ci împlineşte datoria ascultării de Fiu. Alegerea căii s-a lămurit definitiv.

În conştiinţa omenească a Domnului s-a făurit hotărârea ultimă, neclintită. S-a săvârşit un mare moment în lucrarea mântuirii noastre. Atunci când Domnul vine pentru a treia oară la ucenicii adormiţi, în cuvintele Lui se simte deja convingerea liniştită şi hotărârea liberă de îndoieli. E gata! A sosit ceasul. Iată Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem. Iată, cel care M-a vândut s-a apropiat (41-42). Şi a ieşit senin, liniştit, în întâmpinarea trădătorului, care a apărut în grădină cu o mulţime de ostaşi şi de slugi ale arhiereilor. Din acel moment nu mai cunoaşte şovăială. Până la capăt se vede numai credinţa liniştită şi neclintită în dreptatea lucrării Sale şi în necesitatea căii crucii, sfinţite de voia Tatălui.

În toată această istorie a ispitei din Ghetsimani este cuprinsă o mare lecţie pentru noi. Când este necesar să luăm în viaţă o hotărâre importantă, de care poate depinde tot viitorul nostru, când conștiința slabă se străduie în zadar să prevadă toate evenimentele neprevăzute de pe calea care ne aşteaptă şi să cântărească toate argumentele pro şi contra unei alegeri sau alteia, când voinţa şovăie neajutorată între o hotărâre şi alta, necutezând să se oprească asupra vreuneia, nu este mijloc mai bun decât rugăciunea pentru a curma această suferință a îndoielilor şi a şovăielilor. Ştim acum mijlocul acesta, ştim eficacitatea lui, fiindcă la el recurgea întotdeauna Mântuitorul în clipele importante, hotărâtoare, ale vieţii Sale.

Când a fost necesar să aleagă ucenici pentru a le încredinţa continuarea lucrării Sale, a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu şi când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Lc. 6, 12-13). La fel făceau toţi drepţii Vechiului Testament, toţi slujitorii adevăraţi ai Domnului Celui Viu, toţi oamenii mari din istoria sfântă. Înaintea fiecărui pas important sau hotărâri importante din viaţa lor, ei se rugau fierbinte lui Dumnezeu şi, fără îndoială, tocmai de aceea aveau atâta spor în toate întreprinderile lor, tocmai de aceea le reuşeau fapte mari, care păreau de necrezut, şi lucrarea lor era atât de folositoare pentru popor.

Atunci când căpeteniile lui Israel au venit la Samuel în Rama şi l-au rugat să le pună rege ca să îi judece, Samuel s-a rugat Domnului şi i-a zis Domnul lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte… dar să le spui şi să le arăţi drepturile regelui care va domni peste ei… Ascultă glasul lor şi pune-le rege!” (I Regi 8, 7, 9, 22). Şi a împlinit Samuel porunca Domnului pe care a primit-o la rugăciune şi l-a pus rege peste Israel pe Saul, fiul lui Chiş.

Regele Prooroc David aproape pentru toate problemele din viaţa sa cerea dezlegare şi lumânare prin rugăciune, şi de obicei Domnul îi răspundea, arătându-i calea cea dreaptă. Dacă au auzit filistenii că David a fost uns rege peste Israel, s-au ridicat filistenii cu toţii să caute pe David… au venit şi s-au aşezat în valea Refaim. Şi a întrebat David pe Domnul, zicând: „Să mă duc oare împotriva filistenilor? Îi vei da Tu, oare, în mâinile mele?” „Du-te, a zis Domnul către David, căci Eu voi da pe filisteni în mâinile tale!” Atunci s-a dus David la Baal-Peratim şi i-a lovit acolo şi a zis David: „Domnul a măturat pe vrăjmaşii mei dinaintea mea, ca şi cum i-ar fi luat apa” (II Regi 5,17-20).

Pregătindu-se de cea mai mare lucrare a vieţii sale, clădirea Templului Domnului din Ierusalim, el adună stocuri uriaşe de aur, argint şi alte metale, ia de la supuşii săi dare pentru clădirea Templului, şi când această dare stârneşte în Israel avânt religios şi o mare osârdie pentru lucrarea lui Dumnezeu, David se roagă iarăşi cu căldură: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, părinţii noştri, păzeşte acestea în veci, această aplecare a gândurilor inimii poporului Tău şi îndreaptă inimile lor către Tine, iar lui Solomon, fiul meu, dăruieşte-i inima dreaptă ca să păzească poruncile Tale, descoperirile Tale şi legile Tale şi să împlinească toate acestea şi să înalţe clădirea pentru care am făcut pregătire”… Apoi au adus Domnului jertfe şi au înălţat arderi de tot Domnului, a doua zi după aceasta (I Cron. 29,18-19,21).

Foarte mulţi psalmi ai lui David au fost scrişi de el în clipe grele sau critice ale vieţii şi nu reprezintă altceva decât rugăciuni prin care el cere de la Dumnezeu ajutor, lumânare, povăţuire. Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. După cât se vede, această rugăciune era întotdeauna pe buzele Regelui psalmist. De aceea au fost mari şi reuşite faptele lui.

Atunci când Neemia, aflându-se în robia regelui Artaxerxe, a plănuit să refacă zidurile ruinate ale Ierusalimului, în primul rând s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!… Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum şi-i dă să dobândească mila omului acesta” (Neem. 1,5, 11).

Şi Domnul a ascultat rugăciunea fierbinte, fapt despre care Neemia povesteşte astfel: „Eu eram paharnicul regelui. În luna Nisan, în anul al douăzecilea al regelui Artaxerxe, având vinul în seama mea, am luat vin şi am dat regelui şi niciodată, mi se pare, nu m-am arătat trist înaintea lui. Dar regele mi-a zis: «De ce este tristă fața ta? De bolnav, nu eşti bolnav! Se vede că ai vreo întristare la inimă!» Şi m-am speriat straşnic şi am răspuns regelui: «În veci să trăiască regele! Cum să nu fie tristă fața mea când cetatea, casa mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei arse cu foc!» «Şi ce doreşti tu?» – a întrebat regele. Eu însă, după ce m-am rugat Dumnezeului ceresc, am zis către rege: «Dacă binevoieşte regele şi dacă are robul tău trecere la tine, atunci trimite-mă în Iuda, la cetatea unde sunt mormintele părinților mei, ca să o zidesc.» Iar regele şi regina, care şedea lângă el, mi-au zis: «Cât timp are să dureze călătoria ta şi când ai să te întorci?» Şi după ce am arătat cât timp am să lipsesc, regele a binevoit să mă trimită în Iuda. La plecare însă am zis către rege: «De binevoieşte regele, să-mi dea scrisori către guvernatorii de peste fluviu, ca să-mi dea drumul să pot ajunge în Iuda, precum şi o scrisoare către Asafi păzitorul pădurilor regelui, ca să-mi dea lemn pentru porţile cetăţii, cele dinspre templul Domnului, şi pentru zidul cetăţii şi pentru casa mea de locuit.» Şi mi-a dat regele scrisori, pentru că mâna binefăcătoare a Dumnezeului meu era peste mine” (Neem. 1, 11; 2, 1-8).

Multe greutăţi a întâmpinat Neemia la rezidirea Ierusalimului, însă de fiecare dată rugăciunea i-a întărit pe ziditori şi piedicile au fost învinse. „Zidul a fost isprăvit în ziua a douăzeci şi cincea a lunii Elul, adică în cincizeci şi două de zile”, istoriseşte Neemia, „şi când au auzit de aceasta toţi duşmanii noştri şi au văzut aceasta toate popoarele cele dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult şi au cunoscut că acest lucru a fost făcut de Dumnezeul nostru” (Neem. 6, 15-16).

Biblia povesteşte despre două eroine ce şi-au salvat poporul de la robie şi măcel. Amândouă şi-au început nevoinţa rugându-se. Una dintre ele locuia în oraşul Betulia: văduva Iudiţa, care l-a omorât pe Olofern, căpetenia oştirilor asiriene, izbăvind oraşul natal de asediu şi pustiire. Atunci când asirienii ce asediau cetatea au pus mâna pe izvoarele de unde se aproviziona cu apă Betulia, pe locuitori îi păştea pieirea. Atunci, Iudiţa s-a hotărât să scape oraşul. Făcându-şi planul, mai întâi s-a rugat lui Dumnezeu. Iudiţa a căzut cu faţa la pământ şi şi-a presărat cenuşă pe cap şi şi-a lepădat sacul cu care era încinsă. Şi în seara aceea se aducea la Ierusalim, la templul lui Dumnezeu, jertfă de tămâie. Atunci a strigat Iudiţa cu glas mare şi a zis către Domnul:

„Doamne Dumnezeul părintelui meu Simeon, căruia i-ai dat sabia în mână, ca să se răzbune pe cei de neam străin care au dezvelit pântecele fecioarei spre întinare şi au acoperit coapsele ei spre ruşine şi sânul l-au pângărit spre ocară. Tu ai zis: «Aceasta nu va fi!», dar ei au făcut-o… Iată, oştirea asirienilor este numeroasă şi ei se mândresc cu cai şi călăreţi şi se trufesc cu braţul vânjos al pedestraşilor, şi îşi pun nădejdea lor în scut, în lance, în arc şi în praştie şi nu ştiu că Tu eşti Domnul, Care pune capăt războaielor. Domnul este numele Tău! Sfărâmă cu puterea Ta silnicia lor şi în mânia Ta dărâmă tăria lor, căci ei şi-au pus de gând să pângărească locurile Tale sfinte şi să întineze cortul sălăşluirii slăvitului Tău nume şi cu sabia să reteze cornul altarului Tău. Caută în jos la trufia lor şi trimite mânia Ta peste capetele lor, şi dă în mâna mea, celei văduve, putere pentru ceea ce mi-am pus în gând. Izbeşte cu buzele mele cele viclene rob şi stăpân, stăpân şi rob. Nimiceşte semeţia lor prin mâna unei femei, fiindcă puterea Ta nu stă în numărul mare, nici tăria Ta în puterea cailor, ci Tu eşti Dumnezeul celor smeriţi, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adăpostul celor părăsiţi, izbăvitorul celor deznădăjduiţi. O, Dumnezeule al părintelui meu şi Dumnezeul moştenirii lui Israel, Stăpânul cerului şi al pământului, Ziditorul apelor, împăratul întregii făpturi, ascultă rugăciunea mea, şi dă-mi cuvânt amăgitor spre a răni şi zdrobi pe cei care au pus la cale planuri atât de negre împotriva legământului Tău şi a sfântului Tău locaş, a muntelui Sion şi a casei fiilor Tăi!” (Iudiţa 9, 1-2,7-13).

Domnul a ascultat rugăciunea plină de râvnă a eroinei din Betulia. Aceasta a reuşit să pătrundă în tabăra asirienilor şi să-l omoare prin şiretlic pe Olofern, după care asediul a fost ridicat şi ostile duşmane s-au risipit. Şi cealaltă eroină naţională a evreilor, Estera, încercând să-şi salveze compatrioţii, în primul rând se roagă lui Dumnezeu, ceea ce şi explică neobişnuita ei reuşită.

Avem nevoie de rugăciune întotdeauna, în orice situaţie, dar în momentele importante din viaţă, când este necesar să luăm o hotărâre serioasă şi de răspundere, ea este absolut indispensabilă – indispensabilă nu numai pentru că prin ea Domnul dă ajutorul Său haric spre împlinirea cu succes a celor plănuite, ci şi pentru că hotărârea sfinţită prin rugăciune capătă pentru rugător putere şi însemnătate deosebite, fiind în acord cu voia lui Dumnezeu, ceea ce înlătură toate îndoielile şi şovăielile voii omeneşti nestatornice. Niciodată nu ne putem încrede necondiţionat în hotărârile propriei noastre voi, fiindcă ştim prea bine toată fragilitatea şi miopia judecăţilor noastre ca să ne bizuim total pe ele. Această lipsă de încredere duce inevitabil la şovăieli, care slăbesc lucrarea noastră şi scad astfel şansele de reuşită – dar când în sufletul omului credincios există convingerea fermă că hotărârea lui este potrivită cu voia lui Dumnezeu şi că îndeplinind-o face voia lui Dumnezeu, lucrarea lui capătă punct de sprijin lăuntric şi o putere neobişnuită, şi niciun fel de piedici şi insuccese nu o pot opri, nu o pot clinti.

În acest scop este necesar să te rogi însă dorind numai împlinirea voii dumnezeieşti, nicidecum a voii proprii, atât în cererea însăşi, cât şi în primirea celor cerute – să te rogi pentru că aşa vrea Dumnezeu şi să doreşti să fii ascultat tot pentru că aşa vrea El. Pe scurt, în conștiința şi în inima ta să fie dorinţa de a uni pe de-a-ntregul voia ta cu voia lui Dumnezeu, de a te supune acesteia pe de-a-ntregul şi de a nu dori nicidecum să sileşti voia lui Dumnezeu să fie pe potriva voii tale.

Sf. Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2

Citiți și:
Rugăciunea de 24 de ore
În realitate, realizarea Voinţei lui Dumnezeu te sfinţeşte
Vezi câte scântei cerești iscă rugăciunea în inima omenească?

 

yogaesoteric
6 mai 2022