Misterele de sub București

 

Fără să tragem linie, trecem în revistă câteva dintre pericolele zilnice la care este expusă capitala şi despre care nu s-a vorbit niciodată, decât cel mult în anumite cercuri.

La un pas de o posibilă epidemie de ciumă

Deşi la ora actuală ciuma este o boală eradicată de mult, ceea ce nu se ştie este că ea poate să lovească necruţător capitala României. Şi asta pentru că, în urmă cu sute de ani, bolnavii de ciumă erau pur şi simplu îngropaţi la grămadă, într-o singură groapă, iar peste ei se turna var, în ideea că acesta va proteja de bacteria respectivă. Însă, ceea ce nu ştiau medicii din acele vremuri este longevitatea bacteriei (poate rezista în pământ și 500 de ani – de aceea se află pe lista armelor biologice) şi faptul că varul acţionează doar ca un izolator: adică, pe de o parte, izolează pentru moment bacteria ce provoacă ciuma, dar pe de alta, o conservă, pur şi simplu.

De-a lungul secolelor, au existat o serie de epidemii de ciumă, dar cea mai cumplită s-a declanşat în timpul domniei lui Caragea, în anul 1812. Bucureştiul a fost aproape pustiit în acele vremuri, iar cei care nu mureau loviţi de cumplitul flagel, părăseau oraşul către zone mai ferite, în special zone de munte şi de pădure. Scrierile din acea perioadă spun că tăcerea era atât de apăsătoare peste Bucureşti, încât se puteau auzi fâlfâitul din aripi al pasărilor şi zgomotele produse de ciocul acestora, ca un fel de prevestire a nenorocirilor.

Din păcate, în timp s-a produs ceva ce nu a putut fi prevăzut de edilii secolelor respective: marginea Bucureştilor a devenit zonă centrală, iar actualele excavaţii pot scoate oricând la suprafaţă morţii adormiţi de ciumă.

În urmă cu mai bine de 30 de ani, când au început săpăturile pentru metrou şi pentru Casa Poporului s-au descoperit gropi comune unde fuseseră îngropaţi ciumaţii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declanşat, existând riscul ca la orice nouă construcţie să fie descoperite gropi comune cu morţi de ciumă. Mai mult, se pare că, din diverse motive, o parte dintre acei morţi au fost aruncaţi în subterane, acoperiţi cu var, peste care s-a surpat apoi pământul de deasupra.

Specialiştii în boli infecţioase afirmă că, la ora actuală, Yersinia pestis, bacteria ce provoacă ciuma nu mai este mortală, dar asta doar în cazul în care infecţia este depistată la timp şi izolată. Specialiștii spun că vaccinurile împotriva ciumei sunt puţine şi ineficiente, atâta vreme cât au fost obţinute din tulpini deja învechite ale bacteriei respective.

Ioana Matei, arheolog, consideră că: „numărul celor morţi de ciumă şi îngropaţi la temelia propriei case sau înhumaţi în grabă poate fi foarte mare, iar în zilele noastre s-a pornit o adevărată campanie de construire a unor blocuri gigant în Bucureşti. Interesele de moment pot face ca orice descoperire de această natură să fie ţinută strict secretă, întrucât oprirea, chiar şi parţială a lucrărilor de construcţie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori şi investitori. Aşa că cei mai mulţi, dacă vor descoperi astfel de cadavre infestate cu ciumă, nu numai că nu vor şti cu ce au de-a face, dar există riscul să le ardă în crematoriile proprii şi în felul acesta să declanşeze, pur şi simplu, epidemia mortală.”

Lacul uriaş de sub capitala României

Cu milioane de ani în urmă, în Sudul României și pe locul unde este astăzi Bucureştiul, se întindea Marea Getică. Treptat, fundul mării s-a ridicat, iar marea s-a retras, făcând loc mănoasei Câmpii Române. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei părţi a fostei mări sub forma unui lac subteran.

Ne explică domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuală scrie despre istoria geologică a Bucureştiului: „Practic, ce s-a petrecut în acele vremuri? Din cauza efortului pământului, scoarţa terestră s-a ridicat pur şi simplu, formând o concavitate în care s-a păstrat apa mării milenare. Imaginaţi-vă următorul aspect: aveţi o saltea de plajă, plină cu aer. Puneţi pe ea, la mijloc, o găleată plină cu apă, apoi îndoiţi cele două margini ale saltelei până când se împreunează. În felul acesta, găleata a rămas la mijloc, dar în acelaşi timp este complet acoperită de cele două margini ale saltelei. Exact asta s-a petrecut cu Marea Getică: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucureştiul.”

În susţinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec zilnic, în staţiile de metrou, sau în perioadele cu ploi, atunci când canalele se înfundă. „Apa se scurge, e adevărat, dar la un moment dat lacul subteran se umflă şi dă pe dinafară, fenomen care duce la saturaţia pământului cu apă şi la apariţia fenomenului de băltire. Fenomenul nu are nicio legătură cu aşa-zisa canalizare defectuoasă (care oricum e defectuoasă), ci cu saturaţia cu apă a pământului.
Apoi, nu-mi spuneţi că nu aţi remarcat faptul că în anumite staţii de metrou, indiferent dacă e zi sau seară, se aude curgând o apă. Nu e vorba despre niciun râu, ci pur şi simplu de canalele prin care apa de la suprafaţă se scurge în lacul subteran.”

O bombă naturală, care poate exploda oricând

Mai mult, domnul Mocanu consideră că Ceauşescu a făcut, printre multe altele, o greşeală capitală în perioada de urbanizare şi modernizare a Bucureştiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dâmboviţa. Iniţial, lacul s-a vrut să fie transformat în primul port pe Dâmboviţa, bărci şi vaporaşe de mic tonaj urmând să străbată drumul până la Dunăre. „Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercită asupra pânzei freatice din adâncime s-a dovedit fatală, aducând o serie de izvoare mai mici sau mai mari către suprafaţă, împiedicând deversarea acestora în lacul de sub Bucureşti.”

Şi asta nu e totul, presiunea exercitată ducând la apariţia unui pericol de care cei mai mulţi nici măcar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oraş. „Unii spun că, din cauza lucrărilor de punere a conductelor cu gaz, în Bucureşti s-a ajuns la situaţia în care Capitala stă efectiv pe o bombă care poate exploda în orice moment. Este o aberaţie şi, în acelaşi timp, purul adevăr. De ce e o aberaţie? Pentru că, în cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se întrerupe aproape instantaneu. Deci ar putea, cel mult, să aibă loc o explozie undeva la un bloc, cel mult.

În acelaşi timp însă, Bucureştiul este aşezat pe o acumulare de gaze. Acestea s-au format de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care trăiau pe vremuri în Marea Getică şi care au fost izolate, în momentul în care pământul s-a încreţit şi a format concavitatea în care se găseşte lacul subteran, iar presiunea exercitată de Lacul Morii şi de apele subterane riscă oricând să împingă aceste gaze spre suprafaţă. Din păcate, nu există o modalitate de ardere controlată a acestor gaze, pentru că orice flacără care ajunge în adânc poate transforma zona într-una deşertică.”

Bucureştiul de acum 2.300 de ani

Cu toate acestea, există o minune care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştiului. Şi nu vorbim despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă.

Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie: „Aduceţi-vă aminte că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfârşit de secol XX, cu utilaje şi oameni.
Deci cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi-o găleată rudimentară? Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes, în anii 292 î.H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Geţiei) condusă în acei ani de Dori regis thracum, Dromichaites cum i-au spus grecii.”

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucureştiul de o eventuală explozie, gazele acumulate în adâncuri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
„Se mai petrece ca uneori, o pungă mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, ameţeli sau o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nicio boală pe sistem nervos sau de nicio oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum, doar n-o să vreţi să se anunţe la televizor că Bucureştiul este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”, spune domnul profesorul Iulian Georgescu.

Subteranele salvatoare

Blestemul care a căzut pe neamul geţilor ni s-a transmis şi nouă, urmaşii lor. Ceea ce ne-a salvat până acum ne poate aduce pieirea de acum înainte. Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa, cel puţin unele zone ale acestuia, întrucât a ajuns să semene cu un uriaş şvaiţer.

„Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, e de părere domnul Mocanu. „Pentru că aşa, o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a siguranţei zonei respective.

Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştiului s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, din teama de a nu fi folosite de eventualii disidenţi.”

Pământul „viu” de sub Capitală

Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit aspecte greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi aminteşte cu groază nişte evenimente din anii ’80, al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran. „Nu am fost singurul care a trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a petrecut. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de evenimentele respective, mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică.”

Domnul Ioanid susţine că în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. „Avea peste 2 metri şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roz şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi iar faţa lui, deşi cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi a spus că aşa arată Satana, dacă există. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au găsit mort. La autopsie, medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior.”

Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare, terminat cu o secure cu două tăişuri.
„Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea niciun fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până la urmă, ca să vina un specialist, dar în seara respectivă, în mod surprinzător, au dispărut complet. Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul.
Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, urmărind să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ. Eu sunt singurul care am scăpat, pentru că mi-am cerut repede transferul pe un alt şantier.”


Citiţi şi:

Misterele uimitoare ale Bucureștiului: orașul secret subteran (I)

Tăblițele de la Sinaia: folclor urban sau o istorie reală?

 

yogaesoteric
2 iulie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More