Derapajul actual

Generalizarea libertăților este esențială, dar este iluzoriu să se creadă că un stat bazat pe libertăți nu are nevoie de opțiuni generale bine elaborate. În România actuală, aceste opțiuni sunt mediocre, căci autoanaliza multor instituții centrale, care ar trebui să le dea, este de joasă calitate. Așa stând lucrurile, merită să observăm ce spun alții.

În lucrarea care a conceput schimbările din 1989 din această parte a Europei s-a spus simplu: dacă se vrea democrație după un regim autoritar, atunci trebuie dată atenție mijloacelor. Ideea este că „acei factori care erau necesari și suficienți pentru a provoca colapsul sau transformarea de sine a unui regim autoritar s-ar putea să nu fie nici necesari și nici suficienți pentru a instaura un regim diferit – cu atât mai mai puțin a unei democrații politice” (Guillermo O’Donnell, Philipp C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions on Uncertain Democracies, 1986, p.65). Cu alte cuvinte, pentru a dărâma regimul autoritar sunt adecvate mijloacele forței, dar pentru a clădi democrația este necesar să se înceapă cu democrație. Iar cine nu schimbă mijloacele – așa sună avertismentul lucrării – eșuează.

Degradarea civismului și a performanțelor din România ultimilor ani are indicatori siguri: continua rămânere în urmă și atunci când se face ceva, sărăcia de inițiative, renașterea securismului, confuzia organizată a valorilor, declinul performanțelor culturale și sportive. S-a ajuns astăzi în cea mai murdară perioadă a istoriei postdecembriste, în care nepăsarea trece drept liberalism, înțepenirea în idei greșite ca perseverență, iar lupta nu este de idei, ci pentru căpătuială, fie și lovind rivalii cu „justiția”. S-a atins, prin protocoalele secrete judecători-procuratură-servicii secrete-universități, trădarea cea mai penibilă și mai blamabilă a dreptății și democrației în Europa ultimelor decenii, dar procurorul general este depășit – juridic, cultural, civic. Un român a relansat internațional tema „minciuna a devenit a doua natură a omului”, dar pare că realitatea l-a întrecut. Dacă rămâi lucid, te întrebi: nu cumva România actuală plătește tocmai pentru că nu a schimbat la timp mijloacele?

Nu este greu de răspuns. Se observă ușor că, în locul unei reconcilieri naționale, care este condiție sine qua non a democrației, România este ținută de vorbă cu trecutul (vezi detaliat în A. Marga, Identitate națională și modernitate, 2018). Dacă în 1989 nu se putea altfel, aceasta fiind condiția răsturnării unui regim funest, acum întoarcerea cu fața spre trecut nu rezolvă nimic. Ar putea, ca să fim echitabili, să lămurească fără resturi trecutul – dar așa ceva nu trece drept scop nici astăzi. Este, însă, instrumentul unor noi activiști, nepregătiți și fără rezultate, pentru a-și asigura funcții în stat și calea de a prelungi înapoierea. De altfel, astăzi, unii vor vizibil puterea fără să fie pregătiți, fie și cu prețul ținerii României în loc, și mențin România la coada Europei pentru a păstra funcții pe care nu au cum să le justifice. Ei nu propun vreo schimbare responsabilă, ci luptă cu un trecut intrat în muzeu. Iar efectul implacabil al acestei manipulări, legată de multe altele, este vasta emigrare a cetățenilor – cea mai mare din Europa în condiții de pace.

Țări mici, dar cu oameni inteligenți, vizionari și motivați, luptă pentru titlul mondial în varii domenii. Nu poți să nu admiri cernerea valorilor, a meritelor și a merituoșilor. La noi, simpli impostori cu cravată și pretenții fac confuzii de noțiuni și ridică sabia, iar mulți naivi aplaudă curgerea sângelui, fără a știi că aproape orice are revers. Pentru toți aceștia, nici creștinismul nu mai este stavilă.

Nu va fi democratizare în România, și nici justiție, fără reconciliere națională. Din nefericire, nu aceasta este, însă, linia, ci mai curând o abordare păguboasă în epoca în care alții fac, totuși, pași mari. Ea se ascunde sub cuvinte luate în deșert („Europa”, „parteneriate”, „stat de drept” etc.), dar, în fapt, reia piese ale anilor treizeci.
 

Atunci când am semnalat că regimul reia idei compromise, unii au crezut că este figură polemică (vezi Revenirea carpatică a lui Mussolini și Goebbels?, în A. Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Acum, protocoalele secrete sunt încă o dovadă, alături de multe altele, că „statul mafiot”, cum l-a numit creatorul său, nu era glumă.

Una dintre obișnuințele mele incomode este că nu vorbesc înainte de a privi istoria și fără probe. Acum, sunt nevoit să evoc alte suprapuneri cu ideologiile anilor treizeci la demnitari carpatici.

Prea puțini îl citesc la noi pe Carl Schmitt – juristul greu concurabil al anilor treizeci, căruia doar la fel de celebrul Hans Kelsen îi putea ține piept. Dar, cine îl citește, constată lesne revenirea la Carpați a tezelor sale eronate. Firește, nu bănuiesc că vârfurile statului de la noi i-au citit pe Mussolini sau pe Carl Schmitt. Nici nu are importanță! Dar tezele cele mai antidemocratice ale acestora revin pe față. Sunt multe probe. Iată aici încă două: una se referă la conceperea politicii, alta la mișcările de stradă.

Atunci când lucra la pavarea juridică și ideologică a căii pe care avea să înainteze Hitler spre putere, Carl Schmitt (Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932) a simplificat în forță înțelegerea politicii. În concepția sa, politica nu mai avea nimic de a face cu democrația – nici cu administrarea rațională a societății, nici cu orientarea dezvoltării, nici cu competiția pentru putere pentru a aplica vreun proiect viabil. Politica era redusă brutal la „relația amic-inamic”. Carl Schmitt scria atunci: „admițând că distincțiile fundamentale sunt, în ordine morală, binele și răul; frumosul și urâtul în ordine estetică; în economie utilul și irositorul sau, de exemplu, rentabilul și nerentabilul, întrebarea este, prin urmare, dacă există pentru politică un criteriu simplu… Distincția specifică politicii, la care se pot reduce actele și mobilurile politice, este deosebirea amicului și inamicului” (citez din ediția Flammarion, Paris, 1992, p.63-64). Iar, de aici, celebrul jurist a tras consecințe pentru o politică plină de conflicte și crime, care au dus o țară cu o cultură măreață la catastrofă.

Mai vedem în discursul de la vârful României de azi altceva decât „guvernul meu” și „guvernul lor”, „penali”, „infractori”, „dușmani”, cu tot ceea ce rezultă? Mai nou disprețul pentru cei din jur pare să fi atins o culme istorică, încât se trimit pentru aprobare la „comisia de la Veneția” până și reglementările ce țin de autoritățile legiuitoare indigene și de suveranitatea statală! Sau, o culme a ridicolului tragic, inculpându-se rivali care discută cooperări externe benefice, de către inși care nu au rezolvat vreodată ceva în interes public! Găsim oare la aceia vreo idee în afară de obstrucționarea legilor, cultivarea noii Securități, încurajarea de condamnări politice, încălcarea Constituției (2016)?

de Andrei Marga

Citiți și:

Adevărul este că ne aflăm în război. Un război fratricid şi total

Legea offshore a fost adoptată, am fost trădați în proporție de doar 65%!


 

yogaesoteric

27 septembrie 2018