Psihologia din spatele magiei

Fie că este denumit magie, iluzionism, truc sau scamatorie, fenomenul sugerat de toţi aceşti termeni ascunde în spatele scenei aceleaşi resorturi de fiecare dată, indiferent de spatiu sau timp. Unele numere magice implică angrenaje și mecanisme dintre cele mai complexe, în timp ce altele sunt prestate în cele mai „neasistate” împrejurări. Privind consumarea unei astfel de reprezentații, invariabil ne bucurăm și aplaudăm, când poate, ar fi necesar să cădem pe gânduri și să ne simțim înșelați. Magia de ieri, de azi și de mâine se ridică, mai presus de orice inovații tehnologice pe care le folosește, pe piatra de temelie a slăbiciunilor creierului uman, pe care le speculează în cele mai nebănuite direcții.

Secretele de sub scenă. Luminile strălucesc pe asistenta magicianului

Femeia îmbrăcată într-o rochie mulată, scurtă, este un izvor de frumusețe ce radiază de pe scenă spre public. Marele iluzionist american, John Max Thompson anunță că îi vă preschimba rochia albă, într-una roșie. Spectatorii se concentrează atent pe femeie, imprimându-și imaginea ei adânc pe retine. Thompson bate din palme, iar lumina își modifică brusc nuanța, acoperindu-i asistenta într-o cascadă de lumină roșie. Dar modificarea culorii luminii nu este tocmai ceea ce publicul se așteaptă să vadă. Magicianul este aşezat la marginea scenei, admirându-și cu încântare mica glumă. Da, admite că a fost un truc ieftin; preferatele lui de altfel, după cum însuși recunoaște. Dar suntem nevoiţi să recunoaștem că a făcut ca rochia frumoasei asistente să pară roșie, cu asistentă cu tot. Tomasoni (alias John Thompson) bate însă din nou din palme, iar luminile se modifică iar. Scena explodează într-o strălucitoare lumină albă, iar rochia femeii este acum cu adevărat roșie. Marele Tomasoni a reușit încă o dată.

Trucul și explicarea lui de către John Thompson dezvăluie o adâncă înțelegere intuitivă a proceselor neuronale care au loc în creierele privitorilor în momentul „magiei”. Iată cum funcționează trucul. Pe măsură ce Thompson își prezintă asistenta, rochia ei strâns mulată pe trup îi face pe spectatori să presupună că absolut nimic, și cu siguranță nicio altă rochie n-ar putea să se ascundă sub cea albă. Presupunerea este rezonabilă dar, desigur, falsă. Femeia atrăgătoare în haine mulate ajută, de asemenea, la distragerea atenției publicului exact acolo unde Thomson are nevoie ca aceasta să fie, pe trupul femeii. Cu cât oamenii sunt atenţi mai mult la ea, cu atât mai puțin scade posibilitatea de a observa dispozitivele ascunse în podea. Pe toată durata sporovăielii lui Thompson după mica sa „glumă”, sistemul vizual al fiecărui spectator este supus unui proces cerebral denumit adaptare neuronală. Rata de răspuns a unui sistem neuronal la un stimul constant descrește în timp. Neuronii încep să ignore un stimul constant pentru a-și păstra energia necesară identificării unor stimuli noi. Când stimulentul constant este întrerupt, neuronii adaptați declanșează un răspuns de ricoșare, cunoscut sub denumirea de post-descărcare.

În cazul de față, stimulentul de adaptare este rochia luminată în roșu, iar Thompson știe că neuronii retinali ai spectatorilor vor avea o întârziere de percepere pentru o secundă după ce luminile sunt stinse. Auditoriul va continua să vadă în acest timp o imagine roșie în forma femeii de pe scenă. În momentul secundei de întrerupere, o trapă din podeaua scenei se deschide pentru scurt timp, iar rochia albă, ținută foarte fragil în numai câteva ațe și atașată unor cabluri invizibile care duc sub scenă, este smulsă de pe trupul asistentei. Apoi luminile revin. Alţi doi factori fac însă ca trucul să meargă. În primul rând, lumina este atât de strălucitoare chiar înainte ca rochia să cadă încât atunci când i se reduce din intensitate, spectatorii nu pot sesiza mișcarea rapidă a cablurilor și a rochiei albe în momentul în care acestea dispare sub scenă. Aceeași orbire temporară se manifestă atunci când o persoană intră de pe o stradă însorită într-un magazin întunecos. În al doilea rând, Thompson performează adevăratul truc abia după ce publicul crede că acesta a fost deja consumat. Acest fapt îi oferă un important avantaj psihologic, deoarece spectatorii nu mai încearcă să observe trucul în momentul critic și astfel își relaxează concentrarea.

Neuromagia

Trucul lui Thompson ilustrează destul de exact esența magiei scenice. Magicienii sunt, înainte de toate și mai ales, artiști ai atenției și ai conștientizării. Ei manipulează concentrarea și intensitatea atenției umane controlând, într-un moment oarecare dat, atât ceea ce conștientizăm cât și ceea ce nu ne dăm seama că există. Realizează această performantă parțial prin combinații amețitoare de iluzii vizuale, iluzii optice (fum și oglinzi), efecte speciale (explozii, false focuri de armă, jocuri de lumini precis sincronizate), iuțeală de mână, dispozitive secrete și mecanisme ingenioase. Dar cel mai eficient instrument din gama trucurilor ar putea fi abilitatea de a crea iluzii cognitive.

Asemenea iluziilor vizuale, iluziile cognitive maschează perceperea realității fizice. Totuși, spre deosebire de iluziile vizuale, cele cognitive nu se manifestă în mod natural. Ele implica mai degrabă funcții importante precum atenția, memoria și deducția de moment. Cu toate aceste unelte la dispoziție, magicienii experimentați pot face cu adevărat imposibilă înțelegerea fizică a ceea ce se petrece în timpul unui truc, lăsând impresia că singura explicație plauzibilă este magia.

Neurologii abia au început să ia urma tehnicilor prin care magicienii manipulează atenția și cogniţia. Desigur, ţelurile științei neurologice sunt diferite de cele ale magiei; neurologii caută să înțeleagă substraturile creierului și rolul neuronal al funcțiilor cognitive, în timp ce magicienii urmăresc să exploateze slăbiciunile creierului. Totuși, tehnicile dezvoltate de magicieni de-a lungul secolelor de magie scenică sunt susceptibile de a îi putea ajuta pe neurologi să lărgească granițele actuale ale științei. Neurologia începe să se familiarizeze cu metodele folosite în magie, supunând magia însăși studiului științific.

Multe studii efectuate asupra magiei au dus la confirmarea unor informații despre cogniție și atenție, care erau deja cunoscute în psihologia experimentală. Se crede că neurologia cognitivă ar fi evoluat mult mai repede dacă cercetătorii ar fi probat mai devreme intuiția magicienilor. Chiar și astăzi, magicienii ar putea ascunde în mânecă unele trucuri străine neurologiei. Aplicând în munca lor mijloacele magicienilor, neurologii pot spera să învețe cum să proiecteze experimente mai eficiente și să creeze iluzii cognitive și vizuale mai specializate pentru a explora bazele neuronale ale atenției și conștientizării. Asemenea tehnici nu ar conduce numai la studii experimentale de cogniție pe subiecți mai inteligenți și mai concentrați, dar ar permite diagnosticarea și stabilirea unor tratamente pentru pacienții suferinzi de anumite deficienţe cerebrale, precum deficitul de atenție survenit în urma unor traume craniene, ADHD, Alzheimer și cele asemenea lor.

Metodele magiei ar putea fi de asemenea folosite în “manipularea” pacienților spre a se concentra mai mult pe părțile esențiale ale terapiei lor, suprimând distragerile care cauzează confuzie și dezorientare. Magicienii folosesc termenul general de „dezorientare” pentru a face referire la practica de distragere a atenției publicului de la o acțiune secretă. În limbajul magicienilor, dezorientarea atrage atenția publicului spre „efect” și nu spre „metodă”, care reprezintă secretul din spatele efectului. În psihologie, această tehnică a fost clasificată în „vizibil” și „mascat”. Dezorientarea este vizibilă, este vădită, „dată pe faţă” atunci când magicianul direcționează atenția spectatorilor de la metodă, spunându-le direct sau sugerându-le, spre exemplu, să privească un anumit obiect. Când Marele Tomasoni își introduce în scenă adorabila asistentă, de exemplu, el se asigură că toți ochii sunt pe ea. Dezorientarea „mascată”, în schimb, este o tehnică mai subtilă; și în acest caz magicianul distrage atenția publicului, dar fără a modifica neapărat punctul de concentrare a atenției oamenilor. Sub influenţa dezorientării mascate, spectatorii pot privi direct metoda din spatele trucului, fară a fi totuși conștienți de ce anume se petrece.

Neurologia cognitivă recunoaște deja cel puțin două tipuri de dezorientare mascată. În ceea ce se numește „orbirea schimbării”, oamenii nu reușesc să remarce că anumite aspecte ale unei scene sunt într-un moment următor celui inițial, diferite de cum erau înainte. Modificarea poate fi așteptată sau neașteptată, dar cheia trucului este ca observatorii să nu sesizeze schimbarea, privind totuși scena. Multe studii au demonstrat că modificările nu este necesar să fie neapărat foarte subtile pentru a provoca „orbirea” oamenilor referitor la transformările care apar. Chiar modificări capitale într-o scenă vizuală trec neobservate dacă au loc în timpul unei scurte întreruperi, cum ar fi o clipire, o mișcare fugitivă a ochiului sau o mișcare a scenei.

Trucul de „schimbare a culorii cărților de joc”, filmat de psihologul și magicianul Richard Wiseman, de la Universitatea din Hertfordshire, din Marea Britanie, este un exemplu foarte grăitor al fenomenului. În demonstrația lui Wiseman, privitorii nu reușesc să identifice modificările de culori care au loc în peisaj, atunci când acestea se petrec în afara cadrului.

„Orbirea prin neatenție” diferă de cea prin modificare prin faptul că, în cazul primeia, nu este necesară compararea scenei curente cu o scenă din memorie. În schimb, oamenii nu reușesc să observe un obiect complet vizibil care se află chiar în faţa lor.

Psihologul Daniel J. Simons a inventat un exemplu clasic al genului. Simons și psihologul Christopher F. Chabris, amândoi pe atunci la Universitatea Harvard, au rugat câțiva observatori să numere de câte ori trei jucători de baschet dintr-o echipă pasează o minge de la unul la altul, ignorând pasele făcute de ceilalți trei jucători din aceeași echipă. În timp ce subiecții se concentrau să numere, jumătate dintre ei nu au reușit să observe că o persoană îmbrăcată într-un costum de gorilă a traversat locul scenei, oprindu-se chiar pentru scurt timp și lovindu-și pieptul. N-a fost necesară niciun fel de întrerupere sau distragere prea abruptă pentru a crea acest efect. Sarcina de numărare s-a dovedit atât de absorbitoare încât mulți observatori care au privit direct gorila nu au observat-o. Înșelarea ochiului sau a creierului?

Magicienii consideră forma mascată a dezorientării mai elegantă decât cea expusă. Dar neurologii vor să știe ce fel de mecanisme neuronale și cerebrale fac un truc să funcționeze. Poate primul studiu făcut vreodată pentru a corela percepția magiei cu măsurătorile psihologice a fost publicat în anul 2005 de psihologii Gustav Kuhn de la Universitatea Durham din Anglia și Benjamin W. Tatler de la Universitatea din Dundee, Scoția. Cei doi investigatori au măsurat mișcările ochilor observatorilor în timp ce Kuhn, care este și magician, a făcut o țigară să „dispară”, scăpând-o sub o masă. Unul dintre ţelurile lor era să determine dacă observatorii au ratat înțelegerea trucului pentru că nu se uitau unde ar fi fost nevoie la momentul potrivit sau pentru că nu au fost atenți la el, indiferent unde s-ar fi uitat. Rezultatele au fost tranșante: nu a avut nicio importanţă locul de focalizare al privirilor lor.

Un studiu asemănător cu un alt număr magic, „iluzia mingiuţei care dispare” oferă și mai multe dovezi că magicianul manipulează atenția spectatorilor la un înalt nivel cognitiv. Direcția privirii lor nu este critică pentru efect. În iluzia cu mingiuţa care dispare, magicianul începe să arunce o mingie drept în sus și să o prindă de câteva ori, fără a face ceva spectaculos. Apoi, la ultima aruncare, se preface numai că aruncă bila. Ochii și capul său urmăresc însă traiectoria unei mingii imaginare, dar în loc să o arunce, o palmează. Ceea ce majoritatea oamenilor percepe însă, este că mingia (nearuncată) se ridică în aer și apoi dispare brusc.

În anul următor studiului efectuat cu Tatler, Kuhn și neurobiologul Michael F. Land de la Universitatea din Sussex, Anglia, au descoperit că privirea spectatorilor nu țintea locul în care ei înșiși pretindeau că au văzut bila dispărând. Descoperirea a evidențiat faptul că iluzia nu păcălea sistemele creierului responsabile cu mișcarea oculară a spectatorilor. În schimb, Kuhn și Land au concluzionat că mișcarea capului și a ochilor magicianului erau critice în reușita iluziei, deoarece acestea au ghidat mascat concentrarea publicului spre poziția ghicită a mingiei. Neuronii care au răspuns la mișcarea mingiei sugerată de capul și ochii magicianului se găsesc în aceleași regiuni vizuale ale creierului precum neuronii sensibili la mișcarea reală. Dacă aceasta activează aceleași sisteme neuronale, nu mai este atât de surprinzător că iluzia pare atât de reală. De ce ne place ce nu ne place?

„Orbirea la schimbare” și „orbirea prin neatenție” nu sunt singurele iluzii cognitive pe care magicienii le pot scoate din “pălărie”. Dacă un magician ridică brusc o mână în aer în timpul unui truc, aparent fară motiv, este foarte probabil să trezească suspiciuni. Mai puțin riscă însă aceasta atunci când face și un gest cu acea mână, precum potrivirea ochelarilor sau scărpinarea creștetului, gesturi ce par naturale sau spontane. Pentru magicieni, asemenea gesturi sunt cunoscute ca „acomodarea publicului cu mișcarea”.

Presupunerile neverbalizate și informațiile deduse sunt de asemenea importante în perceperea unui truc. Magicianul James Randi („Formidabilul Randi”) notează că spectatorii sunt mai ușor convinși să accepte sugestii și informații nevorbite decât adresări directe. Psihologii Petter Johansson și Lars Hall, amândoi la Universitatea Lund din Suedia, și colegii lor, au aplicat această tehnică magică și altele în dezvoltarea unui mod cu totul nou de adresare a întrebărilor neuroştiinţifice. Au prezentat perechi de poze cu portrete de femei unor subiecți în cadrul unui experiment și i-au întrebat care chip din fiecare pereche li s-a părut mai atractiv. În unele situații, subiecților li s-a cerut chiar să-și motiveze alegerea. Fără să li se spună însă, după ce subiecții și-au făcut alegerea, experimentatorii au schimbat pozele între ele. Astfel, din perechile prezentate subiecților, rezultatele finale arătate acestora cu alegerile pe care le-au făcut erau tocmai opusul preferinței lor. Surprinzător, subiecții au observat schimbarea în numai 26% din cazurile de perechi manipulate. Dar și mai șocant, când li s-a cerut să-și motiveze alegerile, ei chiar au încercat să justifice preferința pentru ceea ce de fapt nu au ales. Johnsson și colegii săi numesc acest fenomen „orbire a alegerii”. Sugerând subiecților tacit dar ferm că au făcut deja o alegere, investigatorii au fost capabili să studieze felul în care oamenii își justifică alegerile, chiar și pe cele pe care de fapt nu le fac.

Hoţul de creiere

Tehnicile de dezorientare pot fi de asemenea extrapolate și din tehnicile hoților de buzunare. Asemenea tâlhari, care acționează adesea în locuri publice și aglomerate, se bazează în bună măsură pe dezorientarea socială – contact vizual, contact fizic și invadarea spațiului personal al „țintei”. Hoții de buzunare își pot, de asemenea, mișca mâinile în diverse direcții, în funcție de scopul lor. Descriu mișcări ondulate atunci când vor să atragă atenția victimei și au o motrică dreaptă, fixă, atunci când vor să o distragă.

Substraturile neurosintetice ale acestor manevre sunt necunoscute, dar hoţul de buzunare profesionist Apollo Robbins a confirmat că aceste mișcări sunt eficiente în dezorientarea „țintei”. Se pare că mișcările curbate și drepte ale mâinii activează doua sisteme de control diferite în creier pentru mișcarea ochilor. Sistemul de „urmărire” controlează ochii atunci când ei privesc obiecte aflate în mișcare lină, în timp ce sistemele „bruște” controlează mișcările în care ochii sar subit de la o tintă vizuală spre o alta. S-a teoretizat astfel că mișcările curbate ale mâinii hoților declanșează sistemul de urmărire al ochiului, în timp ce mișcările rapide stimulează sistemul brusc. Dacă sistemul de urmărire al victimei se concentrează pe traiectoria curbată a mâinii hoţului, centrul de vizionare al „țintei” poate fi distras de la locația unui furtișag ascuns. Dacă este rapid, mișcările drepte angajează sistemul brusc, iar hoţul câștigă avantajul de a slăbi viziunea de ansamblu în timp ce ochiul victimei „țintește” din punct în punct.

O altă explicație posibilă a mișcărilor distincte ale mâinilor este aceea că cele unduite pot fi, perceptual, mai evidențiate decât cele liniare și, prin urmare, atrag mai mult atenția. În acest caz, numai sistemul de atenție al creierului poate fi afectat de dezorientarea manuală a hoţului. Studii mai vechi au arătat cum curbele și colţurile obiectelor sunt mai evidente și generează o mai mare activitate cerebrală decât marginile drepte. Motivul este probabil acela că îmbinările și curbele ascuțite sunt mai puțin previzibile și redundante decât marginile drepte.

Neurologii au împrumutat recent o tehnică a magiei care a făcut ca subiecții voluntari să conecteze greșit două evenimente, cauză și efect, în timp ce imaginile creierelor lor erau înregistrate. Când evenimentul A precede evenimentul B, concluzionăm adesea, corect sau greșit, că A îl cauzează pe B. Magicianul abil profită de această prejudecată asigurându-se că evenimentul A (turnarea apei într-un vas, de exemplu), precede întotdeauna evenimentul B (dispariția bilei). De fapt, A nu îl cauzează pe B, dar apariția sa inițială îl ajută pe magician să facă lucrurile să pară astfel. Psihologii numesc acest efect „corelare iluzorie”.

Munca lui Kuhn și a colegilor săi se află abia la începutul demonstrării puterii tehnicilor folosite de magicieni pentru manipularea atenției și a conștientizării, pe măsură ce studiază psihologia umană. Dacă neurologii vor învață să folosească metodele magiei cu aceeași îndemânare ca magicienii profesioniști, atunci și ei vor deveni capabili să controleze cu precizie conștiința în timp real. Dacă vor corela conținutul acelei conștientizări cu funcționarea neuronilor, vor descoperi probabil mijloacele necesare să exploreze chiar unele dintre misterele subconștientului.


Citiţi şi:

Despre misterele senzaţiei de déjà-vu. Psiholog: «Fenomenul este mai des întâlnit în cazul oamenilor cu o educaţie superioară»
Sinestezia: un fenomen perceptiv ce se situează la graniţa dintre normal şi paranormal (I)

 

yogaesoteric
30 mai 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More