Rachetele din aprilie

Atacul de ripostă al Iranului asupra Israelului va rămâne în istorie ca una dintre cele mai mari victorii ale acestui secol.

Scriu despre Iran de mai bine de două decenii. În 2005, am făcut o călătorie în Iran pentru a stabili „adevărul de bază” despre această națiune, adevăr pe care l-am încorporat apoi într-o carte, Target Iran, în care am prezentat colaborarea dintre SUA și Israel pentru a elabora o justificare pentru un atac militar asupra Iranului, menit să doboare guvernul teocratic al acestuia. Am urmat această carte cu o alta, Dealbreaker, în 2018, care a adus la zi acest efort americano-israelian.

În noiembrie 2006, într-un discurs ținut în fața Școlii de Relații Internaționale a Universității Columbia, am subliniat că Statele Unite nu vor abandona niciodată „bunul meu prieten” Israel până când, bineînțeles, o vor face. Ce ar putea precipita o astfel de acțiune, am întrebat eu? Am remarcat că Israelul era o națiune îmbătată de orgoliu și de putere și, dacă Statele Unite nu vor găsi o modalitate de a scoate cheile din contact la autobuzul cu care Israelul se îndrepta spre abis, ne vom alătura Israelului în călătoria lui sinucigașă.

În anul următor, în 2007, în timpul unui discurs ținut în fața Comitetului Evreiesc American, am subliniat faptul că criticile mele la adresa Israelului (pentru care mulți din audiență s-au supărat foarte tare) veneau dintr-o preocupare pentru viitorul Israelului. Am subliniat faptul că am petrecut aproape un deceniu urmărind să protejez Israelul de rachetele irakiene, atât în timpul serviciului meu în operațiunea Furtuna în deșert, unde am jucat un rol în campania de combatere a rachetelor SCUD, cât și în calitate de inspector de arme al Națiunilor Unite, unde am lucrat cu serviciile de informații israeliene pentru a mă asigura că rachetele SCUD ale Irakului au fost eliminate.

„Ultimul aspect pe care aș vrea să-l văd”, am spus mulțimii, „este un scenariu în care rachete iraniene ar avea impact pe teritoriul Israelului. Dar dacă Israelul nu-și ajustează cursul, acesta este rezultatul inevitabil al unei politici conduse mai mult de aroganță decât de bun-simț.”

În noaptea de 13-14 aprilie 2024, îngrijorările mele s-au desfășurat în direct în fața unei audiențe internaționale – rachetele iraniene au „plouat” asupra Israelului și acesta nu a putut face nimic pentru a le opri. Așa cum se petrecuse cu ceva mai mult de 33 de ani înainte, când rachetele SCUD irakiene au depășit apărarea antirachetă Patriot a SUA și a Israelului pentru a lovi Israelul de zeci de ori în decurs de o lună și jumătate, rachetele iraniene, integrate într-un plan de atac care a fost conceput pentru a copleși sistemele de apărare antirachetă israeliene, au lovit ținte desemnate în interiorul Israelului cu impunitate.

În ciuda faptului că a utilizat un sistem integrat extins de apărare antirachetă compus din așa-numitul sistem „Cupola de Fier”, baterii de rachete Patriot fabricate în SUA și interceptoare de rachete Arrow și David’s Sling, împreună cu avioane americane, britanice și israeliene, precum și cu sisteme de apărare antirachetă de pe navele americane și franceze, mai mult de o duzină de rachete iraniene au lovit aerodromuri și instalații de apărare aeriană israeliene puternic protejate.

Atacul iranian cu rachete asupra Israelului nu a venit din senin, ca să spunem așa, ci a fost mai degrabă o ripostă la atacul israelian din 1 aprilie asupra clădirii consulatului iranian din Damasc, Siria, care a ucis mai mulți comandanți militari iranieni de rang înalt. În timp ce Israelul a efectuat în trecut atacuri împotriva personalului iranian în interiorul Siriei, atacul din 1 aprilie a fost diferit nu numai prin faptul că a ucis personal iranian de rang înalt, ci și prin faptul că a lovit ceea ce, din punct de vedere juridic, era teritoriu iranian suveran – consulatul iranian.

Din perspectiva iraniană, atacul asupra consulatului a fost o linie roșie care, dacă nu ar fi fost contracarată, ar fi șters orice noțiune de descurajare, deschizând ușa pentru acțiuni militare israeliene și mai îndrăznețe, inclusiv atacuri directe asupra Iranului. Cu toate acestea, împotriva represaliilor a cântărit o rețea complexă de obiective politice întrepătrunse, care ar fi fost probabil anulate de tipul de conflict pe scară largă între Israel și Iran, care ar putea fi precipitat de orice lovitură de retorsiune iraniană semnificativă asupra Israelului.

În primul rând, Iranul a fost angajat într-o politică strategică bazată pe un pivot care se îndepărtează de Europa și de Statele Unite și se îndreaptă spre Rusia, China și masa continentală eurasiatică. Această modificare a fost determinată de frustrarea Iranului față de politica de sancțiuni economice condusă de SUA și de incapacitatea și/sau lipsa de voință din partea Occidentului colectiv de a găsi o cale de urmat care să ducă la ridicarea acestor sancțiuni. Eșecul acordului nuclear iranian (Planul comun de acțiune cuprinzător sau JCPOA) de a produce tipul de oportunități economice care au fost promise la semnarea acestuia a fost un factor major în spatele acestei orientări iraniene spre est. În locul acestuia, Iranul a aderat atât la Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), cât și la forumul BRICS și și-a îndreptat energiile diplomatice pentru a vedea Iranul integrat în mod complet și productiv în ambele grupuri.

Un război general cu Israelul ar afecta aceste eforturi.

În al doilea rând, dar nu mai puțin important în ecuația geopolitică generală pentru Iran, este conflictul în curs de desfășurare din Gaza. Acesta este un eveniment care schimbă jocul, în care Israelul se confruntă cu o înfrângere strategică din partea Hamas și a aliaților săi regionali, inclusiv a axei de rezistență condusă de Iran. Pentru prima dată, problema statului palestinian a fost abordată de o audiență globală. Această cauză este facilitată și mai mult de faptul că guvernul israelian al lui Benjamin Netanyahu, format dintr-o coaliție politică care se opune cu vehemență oricărei noțiuni de stat palestinian, se află în pericol de colaps ca urmare directă a consecințelor acumulate în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023 și a eșecului ulterior al Israelului de a învinge Hamas din punct de vedere militar sau politic. Israelul este, de asemenea, împiedicat de acțiunile Hezbollah, care a ținut Israelul în șah de-a lungul graniței sale nordice cu Libanul, și de actori non-statali, cum ar fi milițiile irakiene pro-iraniene și Houthi din Yemen, care au atacat Israelul în mod direct și, în cazul Houthi, indirect, închizând linii de comunicații maritime critice, ceea ce are ca rezultat strangularea economiei israeliene.

Dar Israelul este cel care și-a făcut cel mai mult rău lui însuși, ducând o politică genocidară de răzbunare împotriva populației civile din Gaza. Acțiunile israeliene din Gaza sunt manifestarea vie a orgoliului și a politicilor bazate pe putere, despre care am avertizat în 2006-2007. Atunci, am spus că SUA nu ar fi dispuse să fie un pasager într-un autobuz politic condus de Israel care ne-ar duce în prăpastia unui război imposibil de câștigat cu Iranul.

Prin comportamentul său criminal față de civilii palestinieni din Gaza, Israelul a pierdut sprijinul unei mari părți a lumii, punând Statele Unite într-o poziție în care își vor vedea reputația deja pătată afectată iremediabil, într-un moment în care lumea trece de la o perioadă de singularitate dominată de americani la o multipolaritate condusă de BRICS, iar SUA are nevoie să păstreze cât mai multă influență în așa-numitul „sud global”.

SUA a încercat – fără succes – să scoată cheile din contact la autobuzul sinucigaș al lui Netanyahu. Confruntată cu o reticență extremă din partea guvernului israelian atunci când vine vorba de modificarea politicii sale privind Hamas și Gaza, administrația președintelui Joe Biden a început să se distanțeze de politicile lui Netanyahu și a avertizat Israelul că vor exista consecințe pentru refuzul său de a-și modifica acțiunile în Gaza pentru a ține cont de preocupările SUA.

Orice ripostă iraniană împotriva Israelului ar fi necesar să navigheze în aceste ape politice extrem de complicate, permițând Iranului să impună o poziție viabilă de descurajare, menită să prevină viitoarele atacuri israeliene, asigurându-se în același timp că nu sunt deturnate nici obiectivele sale politice privind un pivot geopolitic spre est, nici promovarea cauzei statului palestinian pe scena mondială.

Atacul iranian asupra Israelului pare să fi manevrat cu succes prin aceste eșaloane politice stâncoase. A făcut aceasta în primul rând prin faptul că a ținut Statele Unite în afara luptei. Da, Statele Unite au participat la apărarea Israelului, ajutând la doborârea a zeci de drone și rachete iraniene. Acest angajament a fost în beneficiul Iranului, deoarece nu a făcut decât să întărească faptul că nu există nicio combinație de capacități de apărare antirachetă care ar putea, în cele din urmă, să împiedice rachetele iraniene să își atingă țintele desemnate.

Țintele lovite de Iran – două baze aeriene din deșertul Negev de unde fuseseră lansate avioanele folosite în atacul din 1 aprilie asupra consulatului iranian, precum și mai multe situri de apărare aeriană israeliene – au fost direct legate de aspectele pe care Iranul urmărea să le sublinieze în stabilirea domeniului de aplicare și a dimensiunii politicii sale de descurajare. În primul rând, că acțiunile iraniene au fost justificate în temeiul articolului 51 din Carta ONU – Iranul a ripostat împotriva acelor ținte din Israel direct legate de atacul israelian asupra Iranului și, în al doilea rând, că siturile de apărare aeriană israeliene erau vulnerabile la un atac iranian. Impactul combinat al acestor doi factori este că tot Israelul era vulnerabil să fie lovit de Iran în orice moment și că nu exista nimic ce Israelul sau aliații săi puteau face pentru a opri un astfel de atac.

Acest mesaj a rezonat nu numai în holurile puterii de la Tel Aviv, ci și la Washington, DC, unde factorii de decizie politică din SUA au fost confruntați cu adevărul inconfortabil că, dacă SUA ar acționa de comun acord cu Israelul pentru a participa la o ripostă israeliană sau pentru a facilita o ripostă israeliană, atunci instalațiile militare americane din Orientul Mijlociu ar fi supuse unor atacuri iraniene pe care SUA ar fi neputincioase să le oprească.

Acesta este motivul pentru care iranienii au pus atât de mult accent pe menținerea SUA în afara conflictului și de ce administrația Biden a fost atât de nerăbdătoare să se asigure că atât Iranul, cât și Israelul au înțeles că SUA nu vor participa la niciun atac israelian de retorsiune împotriva Iranului.

„Rachetele din aprilie” reprezintă un moment de schimbare radicală în geopolitica Orientului Mijlociu – stabilirea unei disuasiuni iraniene care are impact atât asupra Israelului, cât și asupra Statelor Unite. În timp ce emoțiile la Tel Aviv, în special în rândul conservatorilor mai radicali din guvernul israelian, sunt puternice, iar amenințarea unei represalii israeliene împotriva Iranului nu poate fi complet exclusă, adevărul este că obiectivul politic de bază al premierului israelian Benjamin Netanyahu pe parcursul ultimilor peste 30 de ani, și anume acela de a târî SUA într-un război cu Iranul, a fost pus în șah mat de Iran.

Mai mult, Iranul a reușit să realizeze aceasta fără a-și întrerupe pivotul strategic spre est sau fără a submina cauza statului palestinian. Operațiunea „True Promise”, așa cum a numit Iranul atacul său de ripostă împotriva Israelului, va rămâne în istorie ca una dintre cele mai importante victorii militare din istoria Iranului modern, ținând cont de faptul că războiul nu este decât o prelungire a politicii prin alte mijloace. Faptul că Iranul a stabilit o postură de descurajare credibilă fără a perturba scopurile și obiectivele politice majore reprezintă însăși definiția victoriei.

Autor: Scott Ritter

Citiți și:
Măcel făcut de sioniști în Gaza: 33.000 de civili decedați, foamete, boli, ostatici captivi, război în escaladare, societate divizată
Adevărul interzis: Israelul și SUA sunt „jucăriile miliardarilor”

 

yogaesoteric
19 aprilie 2024

 

Also available in: English