«Regina» Europei. Cum a ruinat Merkel Grecia şi euro


Angela Merkel vrea să remodeleze UE, să salveze euro. Nu vrea să fie arătată cu degetul când va ieşi din politică. Numai că modul ei de a acţiona face ca întreaga Europă să rămână pe loc, neştiind ce vrea, de fapt, cea mai puternică femeie din lume.

Începând din 2010, Angela Merkel a fost mereu în centrul atenţiei, ca o stăpână peste cel mai mare buget de război. Cancelarei i-a plăcut rolul de „regină” a Europei, dar nu şi-a extins influenţa asupra celorlalţi: nu a fost la fel de vocală ca Gerhard Schröder şi nici la fel de puternică precum Helmut Kohl, scrie Der Spiegel.

În schimb, Merkel a făcut ce nu mai făcuse vreun cancelar german. A urmat o politică a imperialismului pedagogic, mergând pe o lecţie a disciplinei bugetare, a reformării pieţei muncii şi a privatizării. A funcţionat această strategie în Spania, Portugalia şi Irlanda, însă, în Grecia, condiţiile impuse de creditori au fost văzute nu ca un leac, ci ca o otravă care va distruge societatea.

Merkel a înţeles ce se petrece, dar nu a avut curajul să înfrunte consecinţele. Existau alternative. Putea oferi Greciei o cale de ieşire din zona euro. Era varianta sugerată de ministrul de finanţe, Wolfgang Schäuble.

Ar fi putut oferi Greciei o reducere a datoriei. Dacă ar fi făcut asta în ultimul moment, ar fi putut evita radicalizarea scenei politice elene. Niciuna dintre variante nu era însă lipsită de riscuri. Ambele ar fi necesitat bani şi ar fi presupus ca Merkel să atace. Este ceva ce nu a vrut niciodată să facă.

Ce a ales? Să se ascundă în spatele aşa-numitei „troici”, în spatele tehnocraţilor, ceea ce a accelerat ascensiunea partidului Syriza. Până la urmă, Tsipras este un produs al Angelei Merkel.

Aceasta este Angela Merkel, mereu nehotărâtă, mereu în căutarea unei soluţii care să o asigure că, la final, nimeni nu o va arăta cu degetul.

Pentru a înţelege politica lui Merkel, să dăm timpul înapoi. Este anul 2003, Angela Merkel este preşedinta Uniunii Creştin Democrate de trei ani, se apropie alegerile şi, pentru a le câştiga, este nevoie de un nou program politic. În Germania erau 4,5 milioane de şomeri, procentual mult mai puţini decât în Grecia de azi, dar totuşi mult pentru Germania. Merkel dorea un program strict.

Pentru asta a angajat o firmă de management-consulting foarte bună, dar cu o imagine ceva mai specială. McKinsey era acea firmă angajată de marile companii, în momentul în care conducerea dorea să concedieze personal, când era limpede că lucrurile nu merg bine, însă şefii nu-şi doreau să fie ei cei care propun soluţia dureroasă. McKinsey era paravanul în spatele căruia se ascundeau directorii, când venea momentul nefericit al anunţării măsurilor. Într-un fel, FMI este un fel de McKinsey la scară globală – ajută ţările, liderii, însă în schimbul unor măsuri dureroase.

Aceasta este o faţă a Angelei Merkel – Angela cifrelor, a documentelor seci care nu mint. Pentru aceasta, cancelarul are un consilier pe măsură, Nikolaus Meyer-Landrut – şeful Departamentului european al cancelariei. Un birocrat rafinat, francofil, cel care a menţinut o relaţie perfectă cu Franţa regimului Sarkozy, însă un om total lipsit de umor şi care îşi stăpâneşte perfect emoţiile. El este cel care o încarcă pe Angela Merkel cu cifrele, procentele şi diagramele de care cancelarul nu se desparte în timpul deplasărilor externe.

În 2012, Merkel a mers la Atena şi s-a întâlnit cu premierul Antonis Samaras, un politician conservator care iniţial a respins măsurile de austeritate, însă apoi le-a acceptat. În avion, printre cifre, pe drumul de întoarcere la Berlin, Merkel le-a povestit consilierilor cum Samaras s-a lăudat, într-un interviu, că le-a spus miniştrilor săi că îl pot căuta la telefon şi în week-end. Morala pentru Merkel: cum poate progresa o ţară când liderii fac din ceva atât de banal un soi de act de eroism?

Există şi o altă faţă a Angelei Merkel: Angela principiilor. În politica externă, Merkel a fost extrem de consecventă. Fidelitatea sa faţă de Statele Unite este extrem de puternică şi nici măcar uriaşul scandal al interceptărilor NSA (care au vizat chiar telefonul ei personal) nu a reuşit să şubrezească cât de puţin această loialitate.

La fel şi în cazul relaţiilor cu Israelul, alături de care Germania stă foarte ferm, chiar dacă guvernele Netanyahu nu au făcut nimic pentru pacea cu palestinienii.

La fel şi cu Franţa, unde Merkel s-a înţeles perfect cu locatarii de la Elysée, trecând şi peste antipatia faţă de François Hollande, omul care a făcut campanie pentru rivalul ei social-democrat.

Ei bine, când vine vorba de politica europeană, cele două Angela Merkel nu reuşesc să se pună de acord. Cu o săptămână înaintea referendumului din Grecia, Merkel se uita la un televizor din holul cancelariei, unde se spunea că un NU ar însemna un „NU pentru euro”. Merkel a spus brusc: „Să fiu sinceră, am mari îndoieli în privinţa asta”.

Angela cifrelor spune că Europa are 7% din populaţia lumii, 25% din producţia mondială şi 50% din cheltuielile sociale mondiale – este limpede şi pentru cineva cu puţină şcoală că lucrurile nu pot fi sustenabile în acest fel.

Cealaltă Angela este conştientă că nu se poate negocia fără a ţine cont de tradiţii, de îngrijorările partenerului de dialog şi că proiectul european trebuie să meargă mai departe. De aceea Merkel a preferat să se ascundă în spatele FMI şi al Comisiei Europene când s-au anunţat măsurile dure pentru Grecia, de aceea Merkel i-a transmis mereu premierului Alexis Tsipras că, „dacă există voinţă, este loc de înţelegere”. În Germania, aceste cuvinte sunt interpretate întodeauna ca un semn al bunăvoinţei. Numai că grecul Tsipras le-a interpretat altfel – o provocare din partea Berlinului, pentru a tranşa disputa cât mai repede.

Rezultatul acestei nehotărâri este că Merkel adoptă mereu discursul lui Helmut Kohl, însă, când vine vorba de fapte, nu mai urmăreşte convingerile politice ale fostului ei mentor politic.

Este motivul pentru care Merkel se teme că moştenirea ei politică nu va fi deloc impresionantă. Simplul fapt că este prima femeie cancelar îi va asigura locul în cărţile de istorie, aşa cum Konrad Adenauer a ancorat Germania în Vest, cum Willy Brandt a reconciliat Germania cu democraţia, iar Kohl a reunificat ţara.

Numai că pentru Merkel nu este suficient. Apropiaţii săi spun că doreşte să mai candideze o dată, şi asta pentru Europa. Ea vrea să remodeleze UE, să salveze euro şi să nu lase zona euro să se rupă. Nu vrea să fie arătată cu degetul când va ieşi din politică.

Numai că modul ei de a acţiona nu face decât ca întreaga Europa să rămână pe loc, neştiind ce vrea, de fapt, cea mai puternică femeie din lume.

Citiți și:

Destrămarea Uniunii Europene

Pactul tacit al Germaniei cu diavolul

 

yogaesoteric
18 septembrie 2015


 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More