Rezerva de aer a Pământului poate ajunge până la aproape 650.000 de kilometri distanță în spațiu

 

Ceea ce numim spațiu începe de la o distanţă de aproximativ 100 de kilometri deasupra suprafeței Pământului, însă rezerva de aer a planetei se întinde mult dincolo de această limită. După cele mai recente observații și calcule, oamenii de știință au concluzionat că atmosfera Pământului se extinde de fapt până la cca 400.000 de mile (643.7376 km) în spațiu – adică mult mai mult decât se credea anterior. Aceasta înseamnă că „Luna zboară prin atmosfera Pământului”, a declarat unul dintre cercetătorii implicaţi în studiu.

Frontierele dintre planeta Pământ, Lună și spațiul adânc tocmai s-au modificat. Conform unei noi analize a datelor înregistrate de o navetă spațială cu mai mult de 20 de ani în urmă, marginile exterioare ale atmosferei planetei noastre sunt mult extinse decât se credea până acum.

De fapt, rezerva de hidrogen a atmosferei Pământului – cea mai ușoară moleculă din componența aerului terestru – este posibil să se extindă până la o distanţă de aproape 650.000 de kilometri.

Ținând cont că Luna orbitează Pământul la distanțe medii de de 384.401 kilometri, „Luna zboară prin atmosfera Pământului”, a declarat într-un comunicat de presă al Agenției Spațiale Europene (ESA) Igor Baliukin, fizician la Institutul de Cercetări Spațiale din Moscova. „Nu eram conștienți de acest fapt până când nu au fost reanalizate observații făcute acum două decenii de naveta spațială SOHO”.

Cunoscută sub numele de Observatorul solar și heliosferic, naveta SOHO este operată în comun de către NASA și Agenția Spațială Europeană.

O echipă internațională de cercetători, printre care se numără şi Baliukin, a publicat cercetările sale în revista JGR Space Physics.

De ce atmosfera Pământului se extinde mai departe decât s-a crezut anterior

Limita spațiului recunoscută la nivel internațional este numită linia Karman și este o graniță care se află la 100 de kilometri deasupra suprafeței Pământului. Dar contrar opiniei populare, atmosfera Pământului nu are limite clare sau oficiale.

Gravitaţia Pământului face ca gazele cele mai dense să fie atrase aproape de suprafața planetei, acestea incluzând oxigenul, azotul, dioxidul de carbon și vaporii de apă. În schimb, hidrogenul și alte gaze foarte ușoare plutesc în derivă către spațiu.

Planeta noastră are un câmp magnetic care, din fericire, protejează atmosfera – fără el, un flux nesfârșit de particule provenite de la Soare, care alcătuiesc aşa-numitul vânt solar, ar putea împrăştia toate aceste gaze în spațiu. (Dinamul magnetic al lui Marte, prin contrast, s-a oprit cu miliarde de ani în urmă, ducând la o pierdere catastrofală a rezervelor de aer.)

Oamenii de știință știau că unele cantităţi de hidrogen pluteau în derivă destul de departe în spațiu pentru a fi antrenate de vântul solar. Dar granițele acestui nor de hidrogen – numit geocorona – nu au fost niciodată pe deplin clare.

Geocorona este invizibilă pentru ochii oamenilor. Totuşi, hidrogenul absoarbe și re-emite lumina soarelui în banda ultravioletă, astfel că astronauții de pe Apollo 16 au putut să fotografieze norul rarefiat de hidrogen al Pământului cu un film sensibil la lumina ultravioletă, în timpul misiunii pe Lună din anul 1972.

SOHO, care funcționează de aproximativ 23 de ani, este echipat cu un instrument de înregistrare a luminii ultraviolete numit SWAN (prescurtare de la Solar Wind ANisotropies). A fost conceput pentru a studia particulele emise de Soare care pot avea efecte uriașe pe Pământ, cum ar fi furtunile solare care pot perturba sateliții și pot afecta grav rețele electrice.

În orice caz, prin reanalizarea cu atenție a observațiilor vechi de două decenii furnizate de SWAN, o echipă internațională de oameni de știință a selectat datele pentru a studia hidrogenul din jurul Pământului. Din acea analiză, au aflat că inclusiv partea Pământului care este îndreptată către Soare are un strat de hidrogen care se întinde mult dincolo de orbita Lunii. În spatele Pământului, pe partea sa întunecată, presiunea exercitată de vântul solar împinge atmosfera ultraperiferică a planetei într-o coadă bulbică care se extinde până la o distanţă de 630.000 de kilometri în spațiul adânc.

„Astronauţii care au ajuns pe suprafaţa Lunii nu ştiau că se aflau de fapt incluşi în periferia geocoronei”, a spus Jean-Loup Bertaux, geofizician şi coautor al noului studiu.

Cercetătorii au punctat că densitatea norului de hidrogen este atât de scăzută încât acolo este aproape vid. Dar descoperirea ar putea avea, totuși, consecinţe semnificative pentru noile observatoare care studiază universul în lungimi de undă ale luminii, invizibile în mod normal.

„Telescoapele spaţiale care observă cerul în lungimi de undă ultraviolete, pentru a studia compoziţia chimică a stelelor şi galaxiilor, va fi necesar să ia în considerare acest fapt”, a subliniat Jean-Loup în comunicatul de presă.

Citiţi şi:

Misiunea Voyager a ajuns la marginea sistemului solar. Şi este diferit de tot ce ne închipuiam

Câteva ceva despre Sistemul Solar

 

yogaesoteric
1 decembrie 2019

 

Also available in: Français

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More