Scrisoarea unui primitiv către deștepții planetei

Acest articol este o scrisoare, redată în întregime, a unui şef de trib indian din America de Nord, adresată preşedintelui SUA în anul 1894, ca răspuns la cererea acestuia de a cumpăra o parte din pământurile lor.

Nu am schimbat nimic la acest text şi nu am comentat nimic, pentru că orice discuţie pe marginea subiectului este de prisos. Citiţi-l şi trageţi singuri concluziile.

„Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie.

Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?

Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.

Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.

Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mama.

Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.

Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.

Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.

Este necesar să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre evenimente, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu.

Murmurul apei este vocea tatălui meu.

Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpăra setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va fi necesar să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea se cuvine să le iubiţi ca pe fraţii voştri.

Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lumea. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea ce are nevoie şi-l părăseşte.

Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri ce se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia va sărăci Pământul şi-l va lăsa pustiu.

Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi. Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.

Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?

Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.

Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.

Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.

Asemeni unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Se cuvine să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate fiinţele care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi se cuvine să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.

Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb este necesar să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.

Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.

Am văzut miile de bizoni care putrezeau în prerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului. Eu sunt sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.

Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se petrece animalelor i se petrece imediat şi omului.

Toate cele care există sunt legate între ele.

Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri…

Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce se petrece pământului, nouă ni se petrece şi se petrece copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.

Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului ci omul pământului.

Noi o ştim bine – toate cele ce există sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.

Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce face el cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb care are un Dumnezeu … nu poate să împărtăşească acest destin comun.

Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.

După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru.

Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.

Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.

Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.

Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii….”

Sursa bibliografică: Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei

Citiţi şi:
Mărturii revelatoare ale ființelor umane înțelepte referitoare la prezența cea tainică a lui Dumnezeu în Natură
Povestea româncei care a spus adio civilizației: «Am ales să văd cerul și stelele în locul mall-urilor»

 

yogaesoteric
22 septembrie 2021