Ucraineanul Khomenko Vasili Afanasievici este asasinul care a condus trupele NKVD când au fost măcelăriți mii de țărani români pe 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă. Nerușinarea ucraineană (II)

281 0

„Calul troian” ruso-ucrainean

Evenimentele următoare au demonstrat însă că, prin formularea „reunirea populației moldovenești”, hotărârea Moscovei cu privire la formarea RSS Moldovenești conținea un șiretlic, pe care îndată l-a și pus în aplicare partea ucraineană.

Profitând de faptul că Ucraina a fost obligată să procedeze la „reunirea populației moldovenești” și nu neapărat la „reunirea teritoriilor moldovenești”, Nikita Hrușciov cu ceilalți conducători de atunci ai RSS Ucrainene au pus la cale un plan de deznaționalizare a populației băștinașe, adică de „ucrainizare peste noapte” a moldovenilor. Presa Ucrainei și cea centrală a început să publice un șir de „materiale științifice”, în care se tratau preconceput, doar de pe anumite poziții, procesele istorice de formare a componenței naționale a populației Basarabiei și a RASSM.

Bunăoară Izvestia din 3 iulie 1940, în articolul de proporții „Istoria Basarabiei și a Moldovei” susținea că „există probe ce demonstrează că slavii locuiesc aici (adică în Basarabia și RASSM) din cele mai străvechi timpuri. Conform surselor grecești, pe timpul Împărăției Dacilor, triburile slave locuiau nu numai în Basarabia, dar și pe teritoriul cnezatelor dunărene”. Până și titlul denotă cunoștințele aproximative ale autorului în domeniile istoriei și ale geografiei (precum scriu unii și în zilele noastre – „Moldavia i Pridnestrovie”). Însă bate la ochi data apariției acestei publicații – 3 iulie 1940, adică cu o săptămână până la ședința comună a Biroului Politic al CC al PC (b) unional și a SKN din URSS, unde a fost discutată și susținută ideea cu privire la formarea RSSM. Cu alte cuvinte, „calul troian” a fost pregătit din timp, văzându-i-se de la o poștă „urechile” ucrainene…….

Moscova acceptă scenariul Kievului. După o mulțime de răsturnări de fapte istorice sub care nu și-ar fi pus semnătura niciun savant onest, Președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, M. Greciuha, i-a expediat, pe data de 22 iulie 1940, la Moscova, secretarului CC al PC(b) din URSS Gh. Malenkov „Nota informativă cu privire la proiectarea frontierei de stat a RSS Moldovenești cu Ucraina”. În ea se afirma că: „1. Bucovina de Nord (474.617 locuitori) e populată majoritar de ucraineni, sau cum li se mai spune – rusini, și de guțuli, precum și de o parte neînsemnată a popoarelor de alte naționalități, care nu au nimic comun cu originea moldovenilor. De aceea nu trezește niciun fel de îndoieli faptul că toată Bucovina de Nord este necesar să fie inclusă în componența RSS Ucrainene”. Deși în susținerea acestei afirmații nu au fost aduse niciun fel de cifre concrete, ea totuși a fost luată în considerație de Gh. Malenkov, adept fidel al poziției Ucrainei. Datele expuse de partea moldovenească au fost ignorate.

Peste 5 săptămâni după aceasta, când Bucovina de Nord a fost deja alipită la Ucraina, noile autorități au efectuat un recensământ al populației din regiune. Conform chiar surselor ucrainene (Date oficiale ale Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene din 31 august 1940), 136.184 persoane (28,6% din întreaga populație) au insistat că sunt de naționalitate moldoveni, iar 121.265 (26,48%) – că sunt români. În așa mod, cei care, potrivit lui M. Greciuha, nu aveau „nimic comun cu originea moldovenilor”, constituiau în realitate cifra de 55,8% din întreaga populație a Bucovinei de Nord.

Într-un mod similar, a fost argumentată de M. Greciuha și necesitatea alipirii județului Hotin. Conform aceleiași „Note informative”, acolo locuiau „……. în marea majoritate ucraineni (adică rusini și chiar guțuli), cu excepția unui număr neînsemnat de moldoveni, împrăștiați prin tot județul, cu o concentrare doar în 16 localități ale plasei Briceni și în 7 localități ale plasei Secureni…….”. Datele statistice denotă că acest „număr neînsemnat” de moldoveni constituia pe atunci circa 47%, ucrainenii – circa 25%, (rușii – 13,6%, evreii – 9,2%, alte naționalități – circa 5%). Mai mult ca atât, în vara lui 1940, cei 1.589 de bielaruși și 2.193 de polonezi din județ au fost reînregistrați ca ucraineni, iar 22 de sate moldo-ucrainene au fost înregistrate ca pur-ucrainene.

„În județul Akerman / Cetatea Albă locuiesc 368.252 persoane, inclusiv 39,1% ucraineni și ruși……. iar moldoveni – doar 19,6%. Reieșind din aceasta, – scria lui Malenkov Președintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei – socot că județul Akerman la fel este necesar să fie alipit în întregime la RSS Ucraineană”.

Deoarece datele ultimului recensământ (1930) indicau aici aflarea a numai 20,5% de ucraineni, conducerea de la Kiev a mai recurs la un fals, adăugând la acest indice și cele 17,3% de ruși. Astfel, ponderea „ruso-ucrainenilor” s-a majorat până la 37,8% (dar nu până la 39,1%, cum era scris în Notă). Cu siguranță, în caz de necesitate, partea ucraineană ar fi găsit o modalitate să-și „alipească” și o altă etnie slavă – bulgarii, ce constituiau în județ 17,3% din populație.

Conducerea RASS Moldovenești (secretarul Comitetului regional al PC (b) Borodin, Președintele SKN Constantinov și Președintele Prezidiului Sovietului Suprem Brovco) a propus ca frontiera de sud a RSS Moldovenești să fie demarcată cu includerea în componența Moldovei a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail, a județului Akerman, toate cu o populație majoritară moldovenească. Bunăoară, orașul Ismail era caracterizat ca „un centru de atracție culturală și economică a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail și a unor plase din județul Cahul”. Însă Moscova și în acest caz a luat în considerație doar „argumentele” lui M. Greciuha. Vizavi de județul Ismail, Kievul din nou a „contopit” procentul populației ucrainene cu cel al rușilor, obținând în total 34,7%. „Socot (din nou declară autoritar M. Greciuha) că județul Ismail trebuie transmis RSS Ucrainene, reieșind din următoarele considerente:
a) însuși orașul Ismail e populat aproape în exclusivitate de ucraineni și parțial de ruși;
b) bulgarii și găgăuzii, care formează 33,3% din populația județului, în calitate de triburi slave, au mai mult în comun cu ucrainenii, decât cu moldovenii (de fapt găgăuzii sunt o etnie de proveniență turcă – n.a.);
c) Dunărea, ca magistrală acvatică nesupusă înghețului, e legată cu Marea Neagră și poate fi folosită efectiv de flota fluvială și cea maritimă ale RSS Ucrainene. Nu are sens dispersarea Dunării în sfere de influență – atât din punct de vedere economic, cât și strategic”.

Precum se vede, Kievul nici nu-și voalează cumva tendința de acaparare totală a acestui însemnat port maritim al Basarabiei, motivând că dispune de „flotă fluvială și maritimă”.

Scopul scuză mijloacele? Argumentele reprezentanților Ucrainei – atunci când aceasta le era convenabil – se bazau pe datele statistice ale recensământului din anul 1927, nepublicate oficial, putând fi, deci, tratate în mod arbitrar. Pe când conducerea RASS Moldovenești, în Nota sa informativă, a folosit cele mai proaspete, la acel moment, materiale oficiale – ale recensământului populației Basarabiei, efectuat în anul 1930. Bunăoară, cifrele oficiale indicau că în județul Ismail moldovenii constituiau 37,9% din întreaga populație, rușii – 29,7%, ucrainenii – 4,7%, bulgarii – 19,2%, găgăuzii – 0,9%, alte naționalități – 7,6%. Cu toate acestea, Ucraina (care în Nota ei, precum se vede mai sus, intenționat nu a indicat procentul moldovenilor) și-a alipit și acest județ.

Îngrijorarea Kievului pentru soarta limbii ucrainene ca motiv pentru acapararea de teritorii!

Potrivit tov. Greciuha, „În RASS Moldovenească sunt înregistrați 572.339 locuitori, dintre care: 30,2% moldoveni, 12,8% alte naționalități și 57% – ucraineni, ultimii populând masiv raioanele Kodîma, Pesceanca, Ananiev, Valea-Guțulului, Ocna-Roșie, Cerneanca, Balta, Kotovsk”.

Dacă Ucraina a reușit (prin falsificări de date statistice) alipirea Bucovinei de Nord și a județelor basarabene, populate majoritar de români (moldoveni), atunci în cazul de față ea n-a avut probleme cu ……. restituirea acestor raioane pur-ucrainești……. reieșind și din faptul că, „la formarea RSS Moldovenești……. toate școlile vor trece, în mod obligatoriu, la «limba moldovenească» și acolo poate dispare limba ucraineană, iar raioanele menționate se învecinează nemijlocit cu RSS Ucraineană”.

Astfel, viitoarea RSS Moldovenească a mai pierdut și 8 (!) raioane din componența RASSM, situate pe malul stâng al Nistrului. Iar zecile de mii de moldoveni de acolo, în opinia noilor autorități, nu posedau același drept la limba lor maternă, astăzi ei fiind complet ucrainizați.

În total, la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a avut de câștigat: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care și-a alipit pământuri populate de 1,7 mil locuitori. Pentru a scădea ponderea moldovenilor, pe parcursul lunii octombrie 1940, în județele Ismail și Akerman au fost strămutate circa 10 mii de familii din regiunile Sumî, Vinița, Lvov, Volîn și Kameneț-Podolsk.

Primind diferite înlesniri din partea statului, ucrainenii sosiți aveau misiunea să „absoarbă” și să „dilueze” băștinașii, făcându-i să devină (la ei acasă!) o minoritate națională. Misiune pe care, se pare, au și dus-o la bun sfârșit…….

2 august 1940: tăiere „pe viu” din trupul Moldovei!

La 2 august 1940, Sesiunea VII a Sovietului Suprem al URSS a abordat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Unionale și includerea Bucovinei de Nord, a județelor Hotin, Akerman și Ismail ale Basarabiei în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

De menționat că o asemenea formulare a chestiunii trezește multe nedumeriri printre istorici. Dacă prima parte a ei este clară, fiind vorba despre formarea RSSM în baza reunirii Basarabiei cu RASSM, atunci cealaltă trezește multe dubii.

În primul rând, la această dată încă nu era determinată definitiv componența națională a populației din județele sus-pomenite, desprinderea lor din componența Basarabiei neavând niciun motiv sau suport statistic. Transmiterea în jurisdicția Ucrainei a celor 8 raioane transnistrene nici nu și-a găsit vreo formulare în ordinea de zi.

Iar problema Bucovinei de Nord, ocupate de URSS doar în baza notei nejustificate a lui Molotov, în genere prezenta un caz aparte. Însă toată această grabă era în favoarea părții ucrainene.

Bătea la ochi și metamorfoza stranie a lui T. Konstantinov, Președintele SKN al RASSM. Luând cuvântul în numele delegației moldovenești, dânsul a propus formarea RSSM în baza raioanelor „cu populație preponderent moldovenească” din componența actualei RASSM și a 6 județe ale Basarabiei: Bălți, Bender, Cahul, Chișinău, Orhei și Soroca.

Nu aveau vreo argumentare nici cele declarate de el în continuare, precum că 3 județe basarabene – Akerman, Ismail și Hotin – „sunt preponderent populate de ucraineni”.

În plus față de aceasta, omologul său din Ucraina, L. Kornieț, a menționat la sesiune că „în problema granițelor dintre Moldova și Ucraina Sovietică……. între noi există o înțelegere totală”. Rămâne o taină cum a fost atinsă această „înțelegere”. Cert e însă următorul aspect: la Moscova moldovenii și-au schimbat pozițiile expuse anterior în propria Notă informativă.

În anul 1940, populația județelor Akerman, Ismail și Hotin era formată în proporție de 28,6% de moldoveni și 25,4% ucraineni. În județul Ismail, moldovenii formau 31,9% din populație, iar ucrainenii doar 4,7%. În regiunea Ismail, ulterior formată în cadrul RSS Ucrainene în baza județelor Akerman și Ismail, moldovenii constituiau 18,3%, iar ucrainenii 11%.

Interesele populației de origine bulgară și găgăuză n-au fost luate în considerare deloc în procesul delimitării teritoriilor între Ucraina și Moldova.

În consecință, ca rezultat al demarcării în anul 1940 a noilor frontiere între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană, Basarabia a pierdut: porturile de la Dunăre și Marea Neagră (Bugaz, Cetatea-Albă, Chilia, Ismail, Reni), 30% suprafețe de vii, 40% din producția globală de grâne, 23% din șeptelul de ovine, 18% din extragerea materialelor de construcție, întreaga industrie piscicolă etc.

Basarabia, pe lângă faptul că a fost fărâmițată, a avut de suferit și de pe urma ruperii legăturilor economice și culturale dintre județele de sud, de nord și cele centrale. Lipsite de tradiționalele căi de comunicație, unele raioane de sud ale actualei Republica Moldova nici până în prezent nu au atins nivelul mediu de dezvoltare economică și socială.

Nu au existat niciun fel de motive etnografice, economice, politice, culturale sau sociale în stare să îndreptățească alipirea județelor Hotin, Ismail și Akerman la Ucraina.

Trimiterea de către Moscova în jurisdicția Ucrainei a teritoriilor românești din Basarabia nu s-a produs în mod spontan, ci constituie rezultatul unei politici intense, propagate în perioada interbelică de adepții expansionismului ucrainean. Formarea RSS Moldovenești a fost doar un moment prielnic pentru realizarea acestor planuri susținute de Moscova.

Protestele moldovenilor rămași fără patrie

Populația moldovenească din județele Hotin (circa 137 mii de oameni), Ismail (circa 72 mii), Akerman (circa 63 mii) și Bucovina de Nord (circa 138 mii) n-a fost de acord cu o asemenea delimitare a teritoriilor. Pe adresa instanțelor de vârf, personal lui Stalin și Kalinin, au pornit sute de scrisori și telegrame colective cu cererea de revenire în componența RSS Moldovenești.

Protestele s-au mai domolit o dată cu dezlănțuirea războiului, însă la 29 iunie 1946 conducerea RSS Moldovenești s-a văzut nevoită să-i expedieze personal lui I. Stalin o interpelare oficială cu următorul conținut: „CC al PC (b) din Moldova, Prezidiul Sovietului Suprem și Sovietul de Miniștri ai RSS Moldovenești vă roagă să examinați problema readucerii în componența RSS Moldovenești a județelor Hotin, Akerman și Ismail ale Basarabiei, actualmente incluse în RSS Ucraineană”. Au avut curajul să semneze acest document secretarul II al CC al PC (b) din RSSM, M. Salogor și Președintele Sovietului de Miniștri al RSSM, N. Coval. În ianuarie 1954, A. Lazarev, în calitate de ministru al Culturii din RSSM și membru al Biroului CC al PCM, a făcut o încercare (nereușită, însă) de a se întâlni cu N. Hrușciov, pentru a-i înmâna personal o interpelare similară. În 1958, A. Lazarev a făcut o interpelare conducătorilor de atunci ai RSSM: Z. Serdiuc, I. Codița și A. Diordița, privind „petele albe” din istoria Moldovei și, în special, problema fostelor teritorii moldovenești.

Chiar și în anul 1986, un grup de veterani din Republica Moldova s-a adresat cu o scrisoare oficială Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, în care era pusă problema sudului Basarabiei. Toate aceste adresări însă au fost lăsate fără niciun răspuns din partea autorităților de la Moscova. Nimeni nu s-a încumetat cel puțin să recunoască oficial marea nelegiuire comisă în vara anului 1940.

În perioada sovietică, Ucraina și-a lărgit hotarele din contul statelor învecinate cu circa 150 mii km pătrați. Aceasta a devenit posibil atât în virtutea politicii expansioniste a URSS, cât și grație unor „daruri” generoase din partea Moscovei.

Conform recensământului populației din anul 1926, Ucraina stăpânea un teritoriu de 451,7 mii km pătrați, populat de 29 mil. de locuitori. Astăzi teritoriul ei constituie 603,7 mii km pătrați, cu 52 mil. de locuitori.

Cele mai valoroase „achiziții” ale Ucrainei în anii totalitarismului comunist le-au constituit Crimeea (1954) – în calitate de „cadou” din partea lui Nikita Hrușciov cu prilejul aniversării a 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia și o parte din teritoriile moldovenești (1940).

După dezmembrarea vertiginoasă a URSS, avea să conteze fiecare metru de teritoriu, vecinii argumentând unul altuia, cu hărți și documente în față, unde e cazul să fie instalat stâlpul de frontieră.

Uneori, din păcate, se recurgea și la ultimul „argument” – zăngănitul armelor…….

Republica Moldova și granițele ei post-sovietice

Și Republica Moldova, după vreo 10 ani de tratative îndelungate, și-a încheiat procesul anevoios de demarcare a actualei frontiere de stat cu țara-vecină Ucraina. Proces cam dosit de opinia publică, fără ca mass-media autohtonă să insiste prea tare asupra oglindirii lui multilaterale și minuțioase. Acum cu greu poate cineva să numească componența nominală a grupului de lucru din partea Republicii Moldova sau să-și amintească (cu excepția cazului satului Palanca) câte ceva din activitatea comisiei guvernamentale abilitate. Dar, după încheierea tratativelor sus-numite și cunoașterea rezultatelor finale, se pune întrebarea: oare nu cumva „deficitul” de informație la tema dată urmărea scopul de a atenua, cumva, poziția cam timidă și nehotărâtă a părții moldovenești? În timp ce ucrainenii, potrivit unor surse veridice, dominau pe tot parcursul activităților de delimitare a granițelor, fiind la orice pas controlați de conducerea de vârf a Kievului, dar și de întreaga populație locală – prin intermediul organelor de informare în masă. În consecință, ei au obținut ceea ce și-au dorit, adică o delimitare favorabilă a hotarelor cu Moldova. Ba chiar, în plus, alipindu-și și vreo 7 km de traseu strategic, la care râvneau de mult timp.

S-au mai domolit spiritele legate de acest fapt și Chișinăul a dat asigurări populației că nu s-a comis nicio cedare. Și doar țăranii satului moldovenesc Palanca au fost lăsați singuri cu noile lor probleme. Cei din partea locului se conving zilnic, pe propria piele, că s-a produs cel mai adevărat act de cedare. Ei se umilesc zilnic în fața vameșilor și a grănicerilor străini – de fiecare dată când pleacă „peste drum” la muncă în câmp sau când își aduc roada de pe lanuri.

Care puteau fi argumentele de bază ale părții moldovenești până la semnarea actelor cu privire la delimitarea frontierelor cu Ucraina? De mai bine de 10 ani, din arhivele secrete au fost scoase la lumina zilei un șir de documente autentice care incontestabil demonstrează faptul că, în perioada sovietică, prin uz de fals, Basarabiei i-au fost înstrăinate teritorii imense. Încă în anul 1990, savanții români A. Moraru și I. Iațenco, presimțind căderea imperiului sovietic și inevitabila acutizare a problemelor teritoriale, au efectuat o muncă titanică de arhivă publicând, ulterior, documente veritabile ce demască ilegalitățile admise de Kiev și Moscova în august 1940, la delimitarea teritoriilor și instaurarea frontierelor între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană.

Documentele în cauză nu lasă piatră pe piatră din toate „argumentele științifice” publicate cândva la comanda Kievului, în scopul îndreptățirii acțiunilor de acaparare nelegitimă a pământurilor românești ale Basarabiei.

Intenționat sau nu, dar cert e că, din anul 1990 încoace, aceste documente au fost date uitării și, în afară de specialiști, rar cunoaște cineva ceva despre acele evenimente reale, nu inventate, din istoria imediată. Ba, se pare, chiar și factori de decizie, obligați prin funcțiile lor să le cunoască, au făcut abstracție de ele pe parcursul actualului proces de delimitare a frontierelor – anume atunci când era momentul potrivit de a opera cu argumente istorice convingătoare.

Strigător la cer! S-au împlinit 84 de ani de la odioasa tâlhărie a lui Stalin contra poporului român, condamnată, dar nereparată până astăzi! Trenuri întregi cu români basarabeni se refugiau în Țară din calea invaziei sovietice în urma diabolicului ultimatum stalinist de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei…….

Zile de doliu național – Uniunea Sovietică răpea României o parte din teritoriul său istoric – Basarabia și nordul Bucovinei, cedate prin sinistrele „consilii de coroană” prezidate de Carol 2. Pe străzi românii se rugau! Izbăvirea va veni peste un an, când glorioasa Armată Română va elibera Basarabia și nordul Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941)

Ostașii români eroi au trecut Prutul în Campania de eliberare a Basarabiei și a nordului Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941) răpite de sovietici/cedate prin sinistrele consilii de coroană prezidate de Carol 2 Ferdinandovici la 26-28 iunie 1940, pentru reunirea cu Patria lor Mamă România. Armata Română a trecut apoi Nistrul pentru înlăturarea amenințării bolșevice și maloruse de la frontiera de răsărit și de nord a țării, pentru eliberarea românilor transnistrieni victime ale foametei organizate de bolșevici și ale prigoanei la care erau supuși. În iulie 1924 fusese înființată de Stalin așa zisa „Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească” cu centrul la Balta și mai târziu la Tiraspol, pentru a atrage și Basarabia românească în această formațiune fantomă. Comitetul executiv central din Ucraina din 12 octombrie 1924 a stabilit ca această formațiune să intre în componența Ucrainei sovietice…….

„Și cu noi, care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraților, pe noi cui ne lăsați?”, ne întreba țăranul transnistrean Toma Jalbă în anul 1918…….

Moldovenii aceștia care au îndurat jugul sovietic ucrainean (fost pravoslavnic rusesc) și-au păstrat ca prin minune graiul curat și portul românesc! Părinții și bunicii lor au așteptat venirea Armatei Române eliberatoare încă din anul 1918, când Basarabia s-a unit cu Patria sa Mamă România! Peste un deceniu, în august 1941, visul lor avea să se îndeplinească!

Nici până azi nu a dispărut această ramură a poporului român, sub jugul bolșevic sovietic și cel malorus! Sovieticii au răpit României Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța în 26-28 iunie 1940 și apoi prin Convenția de armistițiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944…… După sfârtecarea României în anul 1940 și în anul 1944, sovieticii au organizat un adevărat genocid contra românilor basarabeni și bucovineni, au sfâșiat și Basarabia oferind cadou Ucrainei alături de nordul Bucovinei, nordul și sudul României dintre Prut și Nistru, iar ceea ce a rămas din decupaj a fost botezat de Stalin Republica Moldova.

Autor: Daniel Siegfriedsohn

Citiți și:
Adrian Severin, un interviu adresat prioritar comunității române din Ucraina (I)
Zelenski cere Rusiei să respecte drepturile ucrainenilor, în timp ce românii din Bucovina continuă să fie deznaționalizați sub pretextul „Slavei Ucrainei”

yogaesoteric
22 aprilie 2025