Adevărul este aici şi acum (I)

Întrebare: Iată întrebarea mea: care este dovada adevărului? Adepţii oricărei religii – fie aceasta metafizică sau politică, filozofică sau etică – sunt convinşi că al lor este singurul adevăr, că toate celelalte sunt false şi ei consideră că dovada adevărului este convingerea lor neclintită. „Eu sunt convins, deci asta trebuie să fie adevărat”, spun ei. Mie mi se pare că nicio filozofie sau religie, nicio doctrină sau ideologie, oricât de completă, oricât de liberă de contradicţii interioare şi oricât de atractivă ar fi ea, nu poate fi dovada propriului ei adevăr. Ele sunt precum veşmintele pe care le purtăm, care se schimbă cu timpul şi circumstanţele, şi care urmează moda.

Aşadar, poate să existe o religie, sau o filosofie, care să fie adevărată şi care să nu depindă de convingerea cuiva? Nici de scripturi, căci, şi aici, ele depind de credinţa pe care o ai în ele. Există vreun adevăr care să nu se întemeieze pe credinţă, care să nu fie subiectiv?

Nisargadatta Maharaj: Ce gândeşti despre ştiinţă?

Î: Ştiinţa se învârte în cerc, ea se termină acolo unde începe – cu simţurile. Ea se ocupă de experienţe, iar experienţele sunt subiective. Niciodată două persoane nu pot face aceeaşi experienţă, chiar dacă ele o exprimă în aceleaşi cuvinte.

M: Este necesar să cauţi adevărul dincolo de minte.

Î: Domnule, am avut destule transe. Orice drog poate să le provoace ieftin şi rapid. Chiar şi stările de samadhi clasice, induse de practici respiratorii sau mentale, nu sunt cu mult diferite. Există samadhi-uri datorate oxigenului, cele care sunt datorate bioxidului de carbon şi samadhi-uri auto-induse, produse prin repetarea unei formule sau a unei suite de gânduri. Monotonia este spornică. Eu nu pot să accept samadhi-ul, oricât ar fi de sublim, ca pe o dovadă a adevărului.

M: Samadhi este dincolo de experienţă. Este o stare fără calitate.

Î: Absenţa experienţei este din cauza neatenţiei. Ea reapare odată cu atenţia. A-ţi închide ochii nu neagă lumina. A atribui realitate stărilor negative nu ne va duce departe. Negaţia însăşi conţine o afirmaţie.

M: Într-un fel ai dreptate. Dar tu nu vezi că ceri dovada adevărului, fără a explica ce adevăr ai tu în minte, şi ce gen de dovadă te-ar putea satisface? Poţi să dovedeşti orice, cu condiţia să ai încredere în dovada ta. Dar ce va dovedi că dovada ta este adevărată? Eu pot să te fac cu uşurinţă să admiţi că tu nu ştii decât un singur lucru – că tu exişti – că tu eşti singura dovadă despre orice. Dar eu nu identific simpla existenţă cu realitatea. Existenţa este momentană, mereu în timp şi în spaţiu, în timp ce realitatea este neschimbătoare şi impregnează totul.

Î: Domnule, eu nu ştiu ce este adevărul şi nici ce anume ar putea să-l dovedească. Te rog, nu mă lăsa în seama singurelor mele resurse, căci n-am niciuna. Aici tu eşti cel care cunoaşte adevărul – nu eu.

M: Tu refuzi mărturia ca dovadă a adevărului, experienţa altora nu-ţi este de niciun folos, tu refuzi să tragi concluzii din afirmaţiile convergente ale unui mare număr de martori independenţi; aşadar, tu trebuie să-mi spui care este dovada adevărului care-ţi va da satisfacţie, care este proba căreia îi acorzi valoarea unei dovezi?

Î: Ca să fiu sincer, eu nu ştiu ce anume constituie o dovadă.

M: Nici chiar propria ta experienţă?

Î: Nici experienţa mea, nici chiar existenţa mea. Şi una şi alta depind de faptul că eu sunt conştient.

M: Şi ca tu să fii conştient, de ce anume depinde?

Î: Nu mai ştiu. La început, aş fi spus: de trupul meu; acum înţeleg că trupul este ceva secundar, nu primordial şi nu poate fi considerat ca o dovadă a existenţei.

M: Mă bucur că ai abandonat ideea „eu sunt trupul”, principala sursă de eroare şi suferinţă.

Î: Am abandonat-o intelectual, dar sentimentul de a fi ceva particular, de a fi o persoană, mai persistă încă în mine. Pot să spun: „eu sunt”, dar ce anume sunt, nu pot spune. Eu ştiu că exist, dar nu ştiu ce anume există. Degeaba am întors problema pe toate părţile, eu rămân în faţa necunoscutului.

M: Chiar fiinţa ta este realul.

Î: De bună seamă că noi nu vorbim despre acelaşi aspect. Eu nu sunt o fiinţă abstractă. Sunt o persoană, limitată şi conştientă de limitările ei. Eu sunt un fapt, dar unul dintre cele mai lipsite de substanţă. Nu pot să clădesc nimic pe existenţa mea efemeră în calitate de persoană.

M: Cuvintele tale sunt mai înţelepte decât tine! Ca persoană, existenţa ta este tranzitorie. Dar eşti tu numai o persoană? Eşti tu o persoană câtuşi de puţin?

Î: Cum pot să-ţi răspund? Sentimentul meu de a exista dovedeşte numai că eu sunt. Nu dovedeşte nimic din ceea ce nu depinde de mine. Eu sunt relativ, deopotrivă creatura şi creatorul relativului.

Dovada absolută a adevărului absolut – care este, unde este? E oare cu putinţă ca simpla senzaţie „eu sunt” să fie dovada realităţii?

M: Fireşte că nu. „Eu sunt” şi „lumea este” sunt relaţionale şi condiţionate. Ele se datorează tendinţei conştiinţei de a proiecta nume şi forme.

Î: Nume şi forme, idei şi convingeri, dar nu adevăr. Dacă n-ai fi fost tu, eu aş fi acceptat relativitatea fiecărui lucru sau aspect, inclusiv a adevărului, şi aş fi învăţat să trăiesc după postulate. Dar eu te întâlnesc şi te aud vorbind despre Absolut ca fiind la îndemână şi, de asemenea, ca fiind Suprem dezirabil. Cuvinte precum pace, beatitudine, eternitate, nemurire îmi captivează atenţia, ca şi cum ele mi-ar oferi o eliberare de durere şi de frică. Instinctele mele înnăscute – cele care mă îndeamnă să caut plăcerea – şi curiozitatea mea sunt trezite, şi eu încep să explorez lumea pe care tu mi-ai deschis-o.

Totul aici pare cât se poate de atractiv şi fireşte că întreb: poate cineva să-o atingă? Este ea reală?

M: Tu eşti ca un copil care spune: „dovedeşte că zahărul este dulce şi doar atunci îl voi mânca”. Dovada dulceţii se găseşte în gură, nu în zahăr. Ca să ştii că este dulce, este nevoie să-l guşti; nu există o altă cale. Fireşte, tu începi prin a întreba: „este acesta zahăr? este dulce?” şi accepţi asigurările mele până ce îl guşti. Numai atunci se dizolvă toate îndoielile, iar cunoaşterea ta devine de primă mână şi de nezdruncinat. Nu-ţi cer să mă crezi. Doar să ai încredere în mine îndeajuns ca să începi. Fiecare pas se dovedeşte şi se neagă pe sine. S-ar părea că tu vrei ca dovada adevărului să preceadă adevărul. Şi care va fi atunci dovada dovezii? Vezi, tu cazi într-o argumentaţie regresivă. Pentru a opri acest regres tu este nevoie să încetezi a mai cere dovezi şi să accepţi, măcar pentru o clipă, ceva ca fiind adevărat. Nu contează cu adevărat ce este. Poate fi Dumnezeu, sau eu, sau propriul tău sine. În orice caz, tu accepţi ca adevărate un lucru sau o persoană necunoscute. Dacă vei acţiona în funcţie de adevărul la care ai aderat, chiar şi momentan, asta te va duce foarte curând la pasul următor. Este ca şi cum te-ai urca într-un copac pe întuneric – tu poţi apuca ramura următoare numai când te-ai căţărat deja pe cea care o precede. În ştiinţă aceasta se numeşte apropiere experimentală. Pentru a face dovada unei teorii, este necesar să faci un experiment urmând modul de funcţionare stabilit de cei care au făcut experimentul înaintea ta.

În căutarea spirituală, lanţul de experienţe pe care este necesar să-l parcurgi este numit yoga.

Î: Sunt atât de multe forme de yoga; pe care să o aleg?

M: Fireşte, fiecare jnanin va sugera calea propriei sale realizări pentru că aceasta este cea pe care o cunoaşte în modul cel mai intim. Dar cei mai mulţi dintre ei sunt foarte deschişi şi îşi adaptează indicaţiile la nevoile căutătorului. Toate căile autentice te duc la purificarea sferei conştiinţei. Mintea impură este opacă la adevăr, conştiinţa este transparentă. Adevărul poate fi văzut prin ea cu uşurinţă şi cu claritate.

Î: Îmi pare rău, dar mi se pare că sunt incapabil să-mi exprim dificultăţile. Eu cer o dovadă a adevărului, şi când colo primesc metode pentru a-l atinge. Presupunând că urmez aceste metode şi ajung la o stare sublimă, cum voi ajunge eu să ştiu că starea mea este autentică? Toate religiile presupun credinţa şi promit extazul. Oare extazul vine de la real sau este un produs al credinţei? Căci, dacă el este o stare indusă, atunci nu mă interesează. Să luăm creştinii care spun: „Isus este Mântuitorul nostru, credeţi şi veţi fi izbăviţi de păcat”. Când întreb un creştin care păcătuieşte, cum se face că nu a fost izbăvit de păcat, în ciuda credinţei lui în Christos, el răspunde: „Credinţa mea nu este perfectă”.

Iarăşi ne aflăm într-un cerc vicios: fără credinţă perfectă – nicio mântuire, fără mântuire – nicio credinţă perfectă, deci nici mântuire. Se impun condiţii care sunt de neîndeplinit, şi apoi suntem învinovăţiţi pentru neîndeplinirea lor.

M: Tu nu realizezi faptul că starea ta de veghe actuală este o stare de ignoranţă, întrebările tale despre dovada adevărului vin din ignorarea realităţii. Tu intri în contact cu stările tale mentale şi senzoriale în conştiinţă, în punctul lui „eu sunt”, în vreme ce realitatea nu este mediată, nu poţi să intri în contact cu ea şi nici s-o experimentezi. Tu consideri dualitatea într-atât de necontestat, încât nici măcar n-o remarci, în timp ce pentru mine varietatea şi diversitatea nu creează separare. Tu îţi imaginezi că realitatea este ceva separat de nume şi de forme, în vreme ce pentru mine numele şi formele sunt expresiile mereu schimbătoare ale realităţii, iar ele nu sunt separate de ea. Tu ceri dovada adevărului, în timp ce pentru mine întreaga existenţă este o dovadă. Tu separi existenţa de fiinţă şi fiinţa de realitate, în timp ce pentru mine totul este una. Oricât de convins ai fi tu de adevărul stării tale de veghe, tu nu pretinzi că ea este permanentă şi neschimbătoare, aşa cum fac eu când vorbesc despre a mea. Cu toate acestea eu nu văd nicio deosebire între noi doi, decât că tu îţi imaginezi nişte lucruri, ceea ce eu nu fac.

Citiți a doua parte a articolului

Fragment din cartea Eu sunt Acela – Dialoguri despre Absolut, de Nisargadatta Maharaj

Citiţi şi:
NISARGADATTA MAHARAJ – Înţeleptul care nu s-a născut niciodată
Întâlnire în timp cu Nisargadatta Maharaj

 

yogaesoteric
31 mai 2021