Adevărul este aici şi acum (II)

Citiţi prima parte a articolului

Întrebare: Tu începi prin a mă descalifica pentru că pun întrebări cu privire la adevăr, apoi mă acuzi de imaginaţie! Ceea ce pentru tine este imaginaţie, pentru mine este realitate.

Nisargadatta Maharaj: Până când nu cercetezi, eu nu te acuz de nimic, îţi cer doar să pui întrebări pertinente, în loc să cauţi dovada unui adevăr pe care nu-l cunoşti, examinează dovezile pe care le ai despre ceea ce crezi că ştii. Vei descoperi că nu cunoşti nimic cu certitudine – te încrezi în nişte vorbe auzite. Pentru a cunoaşte adevărul, tu este necesar să traversezi propria ta experienţă.

Î: Eu am o frică straşnică de stările de samadhi, şi de alte transe, oricare ar fi cauzele lor. Un pahar de alcool, o ţigară, o febră, un drog, respiraţia, un cântec, a te scutura, a dansa, a te învârti, rugăciunea, sexul sau postul, mantra-ele sau vreo abstracţie vertiginoasă pot să mă scoată din starea mea de veghe şi să-mi dea o experienţă extraordinară fiindcă ea nu-mi este familiară. Dar când cauza încetează, efectul se dizolvă şi rămâne doar o amintire, care mă urmăreşte, dar care apoi se şterge. Mai bine să lăsăm deoparte toate mijloacele şi rezultatele lor, căci acestea sunt limitate de mijloace, şi să punem întrebarea într-o formă nouă: poate fi găsit adevărul?

M: Unde se află sălaşul adevărului la care te-ai putea duce să-l cauţi? Şi cum vei şti că l-ai găsit? Ce piatră de încercare vei aduce pentru a-l verifica? Iată că ai revenit la întrebarea ta iniţială: care este dovada adevărului? Trebuie că există ceva viciat în întrebarea ta din moment ce ai tendinţa să o tot repeţi. De ce întrebi care sunt dovezile adevărului? Nu cumva pentru că tu nu cunoşti adevărul de primă mână şi ţi-e frică să nu fii decepţionat? Tu îţi imaginezi că adevărul este un lucru care poartă numele de „adevăr” şi că este ceva avantajos să-l posezi, cu condiţia ca el să fie bun. De aici vine frica ta de a nu fi păcălit. Tu umbli prin prăvălii în căutarea adevărului, dar nu te încrezi în negustori. Te temi de falsuri şi de imitaţii.

Î: Nu mă tem să fiu păcălit. Mă tem să nu mă păcălesc.

M: Însă ignorând motivaţiile tale adevărate tu te păcăleşti singur. Tu ceri adevărul, dar de fapt nu faci decât să cauţi confortul, sperând să-l vezi durând veşnic. Dar nimic, nicio stare a conştiinţei nu poate dăinui veşnic. În timp şi în spaţiu există întotdeauna o limită, căci timpul şi spaţiul sunt ele însele limitate, iar în atemporal expresia „veşnic” nu are niciun sens. La fel este şi cu „dovada adevărului”, în domeniul non-dualităţii fiecare aspect este complet, este propria sa dovadă, propria sa semnificaţie şi propria sa raţiune de a fi. Unde totul este una, nu este nevoie de niciun suport. Tu îţi închipui că permanenţa este dovada adevărului, că ceea ce dăinuie mai mult în timp este oarecum mai adevărat.

Timpul devine măsura adevărului, şi din moment ce timpul este în conştiinţă, conştiinţa devine arbitrul, şi caută în interiorul ei dovada adevărului – o sarcină cu totul imposibilă şi fără de speranţă!

Î: Domnule, dacă ai spune: „Nimic nu este adevărat, totul este relativ”, eu aş fi de acord cu tine, dar tu susţii că există adevărul, realitatea, cunoaşterea perfectă, şi de aceea te întreb: „Ce este el şi cum îl cunoşti?” Şi ce anume mă va face să spun: „Da, Maharaj avea dreptate”?

M: Tu te-ai ataşat de necesitatea unei dovezi, şi îţi este necesară o mărturie, o autoritate, încă îţi imaginezi că trebuie să ţi se arate adevărul şi să ţi se spună: „Uite, aici este adevărul”. Dar în realitate nu este astfel. Adevărul nu este rezultatul unui efort, capătul unui drum. El este aici şi acum, chiar în setea ta de el şi în căutarea însăşi. El este mai aproape decât conştiinţa şi trupul, mai aproape decât senzaţia „eu sunt”. Tu nu-l vezi pentru că priveşti prea departe de tine însuţi, în afara fiinţei tale profunde. Tu ai făcut din adevăr un obiect şi ceri cu insistenţă dovezi şi probe conforme cu normele tale, care se pot aplica numai lucrurilor şi gândurilor.

Î: Tot ce înţeleg din ceea ce-mi spui, este că adevărul este dincolo de mine şi că eu nu sunt în măsură să vorbesc despre el.

M: Tu nu numai că eşti în măsură, dar eşti adevărul însuşi. Ceea ce se petrece, este că tu iei falsul drept adevărat.

Î: Tu pari a spune: „Nu cere dovezi pentru adevăr. Ocupă-te doar de ceea ce nu este adevărat”.

M: Descoperirea adevărului se găseşte în discernerea falsului. Tu poţi să cunoşti ceea ce nu este adevărul. Ceea ce el este – tu poţi doar să fii. Cunoaşterea este în raport cu ceea ce este cunoscut, într-un fel, ea este contraponderea ignoranţei. Acolo unde ignoranţa nu există, unde este nevoia de a cunoaşte? Nici cunoaşterea, nici ignoranţa nu au existenţă proprie. Ele nu sunt decât stări ale conştiinţei, iar conştiinţa nu este decât aparenţa mişcării în Conştiinţa dumnezeiască care, în esenţa ei, este imuabilă.

Î: Adevărul ţine de domeniul conştiinţei sau este dincolo?

M: Nici una, nici alta şi amândouă deopotrivă. Nu se poate exprima prin cuvinte.

Î: Asta aud în mod constant – inexprimabil (anirvachaniyd). Asta nu mă face mai înţelept.

M: Este adevărat că de cele mai multe ori aceasta nu face decât să acopere ignoranţa pură. Mintea nu poate lucra decât cu o terminologie fabricată de ea însăşi, ea nu poate să meargă dincolo de ea însăşi. Ceea ce nu este nici senzorial, nici în sfera conştiinţei, şi fără de care, totuşi, nici senzorialul, nici conştiinţa nu pot exista, nu poate fi conţinut în ele. Este necesar să înţelegi că şi conştiinţa are limitele ei – pentru a le depăşi, este necesar să consimţi la tăcere.

Î: Putem afirma că acţiunea este dovada adevărului? Este posibil să n-o poţi exprima verbal, dar ai putea să o demonstrezi.

M: Nici acţiunea, nici inacţiunea nu dovedesc nimic. Adevărul este dincolo de amândouă.

Î: Poate un om să spună vreodată: „Da, aceasta este adevărat”? Sau se limitează el la negarea falsului? Altfel spus, este adevărul pură negaţie? Sau apare vreun moment când el devine afirmaţie?

M: Adevărul nu poate fi descris, dar poate fi experimentat.

Î: Experienţa este subiectivă, ea nu poate fi împărtăşită. Experienţa ta mă lasă acolo unde sunt.

M: Se poate face experienţa adevărului, dar el nu este doar o experienţă. Eu îl cunosc şi ţi-l pot comunica, dar numai dacă tu eşti deschis faţă de el. A fi deschis înseamnă a nu vrea nimic altceva.

Î: Eu sunt plin de dorinţe şi de frici. Asta înseamnă că nu sunt îndreptăţit ca să-l primesc?

M: Adevărul nu este o răsplată pentru o comportare bună şi nici un premiu pentru trecerea câtorva probe. Venirea lui nu poate fi provocată. El este sursa primordială, nenăscută, străveche, a tot ceea ce este. Tu eşti îndreptăţit pentru că exişti. Tu n-ai nevoie să meriţi adevărul. El este tu însuţi. Doar atât, încetează a te îndepărta de el alergând după el. Rămâi liniştit, fii calm.

Î: Domnule, dacă vrei ca trupul meu să fie liniştit, şi conştiinţa mea calmă, spune-mi cum să fac asta? În conştiinţa mea eu văd trupul şi gândurile mişcate de cauze care scapă controlului meu. Eu sunt complet dominat de ereditate şi de mediul înconjurător. Puternicul „Eu sunt”, creatorul universului, poate să fie înlăturat temporar printr-un drog, sau definitiv printr-o picătură de otravă.

M: Din nou, tu te consideri a fi trupul.

Î: Chiar dacă îndepărtez acest trup de oase, de carne şi de sânge ca nefiind eu, eu continui să rămân cu corpul subtil alcătuit din gânduri, din amintiri şi din închipuiri. Dacă le neg şi pe acestea ca nefiind eu, încă mai rămân cu conştiinţa, care şi ea este tot un fel de corp.

M: Ai perfectă dreptate, dar de ce te opreşti acolo? Mergi dincolo. Tu nu eşti nici conştiinţa limitată, nici „eu sunt”, centrul ei. Fiinţa ta adevărată este complet liberă de orice auto-identificare cu orice ar fi grosier, subtil sau transcendent.

Î: Eu pot să-mi imaginez că sunt dincolo. Dar ce dovadă am? Pentru a fi, eu trebuie să fiu cineva.

M: Este exact invers. Ca să fii, tu nu trebuie să fii nimeni. A gândi că eşti un lucru sau o persoană, înseamnă moarte şi infern.

Î: Am citit că în Egiptul antic oamenii erau admişi să participe la anumite mistere în cursul cărora, sub influenţa unor droguri sau incantaţii, erau expulzaţi din trupurile lor şi făceau realmente experienţa de a sta afară din ei înşişi şi de a-şi contempla formele lor fără vlagă. Aceasta avea ca scop să-i convingă de realitatea existenţei de după moarte şi să suscite în ei un interes profund pentru destinul lor ultim, interes mai cu seamă profitabil statului şi templului. Totuşi, auto-identificarea cu persoana care poseda trupul rămânea.

M: Trupul este făcut din hrană, aşa cum mintea este constituită din gânduri. Vezi-le aşa cum sunt. Non-identificarea, când este naturală şi spontană, înseamnă eliberare. Ceea ce tu eşti nu vei cunoaşte niciodată, căci fiecare descoperire îţi revelează noi dimensiuni de cucerit. Necunoscutul nu are nicio limită.

Î: Oare asta implică ignoranţă pentru totdeauna?

M: Aceasta înseamnă că ignoranţa nu a fost niciodată. Adevărul este în descoperire, nu în ceea ce este descoperit. Iar în descoperire nu este nici început, nici sfârşit. Repune limitele în discuţie, depăşeşte-le, impune-ţi sarcini aparent imposibile; aceasta este calea.

Fragment din cartea Eu sunt Acela – Dialoguri despre Absolut, de Nisargadatta Maharaj

Citiţi şi:
Nisargadatta Maharaj – Aforismele înţelepciunii
Simplitatea lui «a fi» – o cale directă de revelare a Sinelui

 

yogaesoteric
4 iunie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More