«Am vrut să fac artă-chirurgie» – Victor Ciobanu, artistul din Hotin care a cucerit America (II)

 

Citiţi prima parte a articolului

,,Doamne, lasă-mă lut”

– Dacă realitatea este atât de captivantă, de ce artistul modern evadează din ea?
– Dacă eram în locul lui Adam şi dacă aş fi ştiut ce urmează, i-aş fi spus lui Dumnezeu: „Lasă-mă lut!”. Să ştii că patriotismul se poate măsura. Eu măsor patriotismul românilor de-aici, la Oradea. Americanul măsoară de la Chicago, în Alaska. S-a creat o stare de spirit, după care sentimentul patriotic se vehiculează pe continente.

– Nu e bazat pe nivelul de trai patriotismul lor? Nu este un patriotism fundamentat, motivat economic?
– Nu, pe structura unei înţelegeri în sensul democrației. Noi existăm pe distanţe mici. Americanul măsoară altfel. Veneam de la Las Vegas înaintea Crăciunului, în Los Angeles. Un deşert fabulos. Dacă am să-ţi spun că artiştii români au pictat între cele două războaie mondiale cu uşurinţă din dorinţa de a fi aproape de cumpărător, ai să mă sancționezi. La fel cum Maria Tănase a făcut o muncă minunată, pe o zonă unde piedestalul ei putea fi construit cel mai bine.

Încercăm să ne definim… Mulți artişti încearcă, fiindcă li se reproşează nereuşita socială. Ei au şi o înclinaţie mimetică, au luat de la boema franceză modelul şi şi-au construit boema, nu arta… Eu lucrez şi aici, lucrez şi în America din răsputeri.

Aveam 74 de ani şi lucram opt ore pe zi, la fel ca în facultate. Altfel, nu poţi să desenezi. Am terminat Academia de Artă Plastică clasică în perioada 1962-1968. Era necesar să învăţ să desenez un om, fără să mă ajut de modele. E necesar să percepi realitatea…

– Foarte mulţi pictori şi-au început cariera copiindu-i pe maeştri. Cum ați procedat?
– Eu nu m-am complăcut în starea de creaţie. Rămâi într-o haltă. Este necesar să te gândeşti la subiect în permanenţă. Evadarea din realitate se construieşte. Realitatea e plină de abstracţiune şi intri în lumea abstractizării, a simplificării. Totul este o abstractizare, o iluzie, ca şi viaţa. Nu ştii, dacă nu te laşi purtat de trăiri, fără patima celui care vrea să dobândească valori materiale. Este necesar să fii detaşat, eliberat.

Nu înţelegeam nimic. Am sfârşit prin a face lucruri pe care nu le înţeleg alţii. Este o nebunie! Am parcurs un drum recomandat pentru cunoaşterea artei. Şi am devenit preocupat de o lume care se poate structura pentru o lectură a semnelor, din care să nu dispară sentimentul prezenţei umane. Fiindcă există şi abstractizare rece, matematică. Când văd un tânăr care propune o cale, îl urmăresc atent, fiindcă a deschis în lumea realului o fantă spre altceva.

Când m-au dat afară de la ziar, devenisem pensionar, ştiam perfect cum se face un ziar. L-am părăsit pe Vântu, m-a amendat cu 10 milioane. Nu ţinea cont de nimic, dar nu am niciun resentiment. (…)

Eu nu m-aş încumeta să-l evaluez pe Sadoveanu. Am avut o bază de lectură, am terminat liceul ca repetent şi aveam o viziune asupra literaturii. În special a literaturii clasice. Citeam 10.000 de pagini pe an. Ce mă şoca era dezacordul dintre lumea coerentă a literaturii şi lipsa de potenţial valoric a vieţii reale.

Nu am vrut să depind de nimeni. Puteam să rămân premiant mereu. Până la 72 de ani am alergat. Când termini, e nevoie să ai aceeaşi respiraţie. Arta este un fenomen de necuprins, dar nu am înţeles când am intrat la facultate. Nu-ţi ajung vieţi să citeşti codurile, ca la scris. Fiecare autor detectează foarte repede semnele prezenţei artificiale a unei influenţe de la alt autor.

Toată lumea trăieşte fericită pe formula caroseriei. Atârnă frumos slănina, uite ce maşină… Sau butaforie. Cum să dai 80.000 de dolari pe o maşină? E nevoie să fii nebun. Te fascinează lucrurile care durează puțin, cât viața ta.

– America este o lume abstractă?
– Las Vegas: drumul era plin de maşini spre Los Angeles, pe o distanţă de la Bucureşti la Deva, maşină lângă maşină. Asta înseamnă economie… Nişte oameni care nu sunt puşi la zid pentru kitsch, fiindcă nu ştiu să vorbească despre Sofocle sau Ibsen. Fac o publicitate unică în Occident. New York are o temă nouă de arhitectură pe arhitectura clasică. Zgârie-norii din sticlă şi oţel, peste care coboară cerul pe pământ.

Toată viaţa este o abstractizare

– Cum aţi evitat cultul personalităţii în timpul comunismului?

– Eu nu am pictat niciodată idolatric fără să-mi arog un titlu de glorie. Eu, un umil muritor, m-am ascuns sub compromisul lor. Pe ei îi tolera statul şi îi ajuta, pe mine statul nu mă ajuta cu nimic, dar aveam totuşi toleranţa colegilor mei. Puteam să vin şi eu cu lucrări la o expoziție. Suzana Gîdea primea o explicație de la Marcel Chirnoagă: „E, nişte tineri aici, nu putem să-i descurajăm, e nevoie să-i atragem şi pe ei…”. Tovarăşa Gîdea abia aştepta să scape de monstruosul eveniment. Iar eu mă strecuram, fără să spun vreodată: „Domne, eram tare, m-am opus regimului!”. Dacă mă luau la fugărit, mă declarau nebun imediat… Nu mai puteam să lucrez, dar fiecare ar fi sărit în faţa maşinii prezidenţiale. Astenia este o experienţă colosală în artă.

– Gânditorul de la Hamangia este o lucrare abstractă?

– Ei, e foarte greu să ne substituim. Omul a abstractizat dintotdeauna. Orice gest de creație este o formă de abstractizare. Este în gena umană nevoia de a face semne. Să nu-i ia altul oala cu dungi. Toată arta decorativă a Asiei este abstractizată. Oamenii au înţeles că nu poţi păstra detalii. La o bătălie, când o pictezi, vezi numai dungi, se abstractizează de la sine. Evadează din real. Eu nu am putut să iau lucrurile cum mi se prezintă. Nu am revendicat niciodată nimic. În artă este nevoie să ai subiect. Dacă nu ai subiect, eşti nenorocit. E necesar să ştii ce vei face. (…)

– Spuneam că majoritatea privitorilor se opreşte la impresionism. Mai departe nu asimilează pictura.

– Când burghezia a început să facă bani, a avut nevoie de o reprezentare spirituală. Cumpărau de la moşieri artă. Nu era arta lor. Nu se regăseau şi atunci au făcut propria artă. Eu nu sunt un mare fan al impresionismului şi al tărăboiului făcut atunci. Cealaltă parte a Pământului nu a avut nicio tresărire. Burghezia i-a susţinut până s-au impus. Moşierii pierdeau mereu şi burghezii câştigau mereu. Şi burghezia s-a impus în artă şi s-au făcut pasiuni mari pentru acea perioadă, care nu a avut strălucirea celei de-acum. Noi cădem într-o capcană, crezând că pictorii erau apreciați ca acum. Vai şi amar! Pisaro nu a vândut nimic, era evreu şi pictor mare. Lumea nu avea încredere în noul produs. Au fost reacţii de respingere şi când a apărut medicamentul.

Best of the Best în America

– Cât de important este un cerc de susținători care să te propulseze în America sau aici?

– Tu este necesar să vii cu ceva nou. Galeristul nu-şi propune să facă mari incursiuni în estetica plastică. El e nevoie să vândă. Jackson nu vindea. Războiul s-a terminat în 1945, iar în 1952, la bienala de la Veneţia, el a avut o expoziţie americană. Era un pictor bun. Europa absorbea atunci tot ce era american.

Nu se poate impune nimeni în America. Perioada de succes este susținută financiar, presă, achiziţii. Omul bogat, cumpărător. Vânzările sunt accidentale. Este o lume cu un surplus de artişti, comparativ cu interesul social faţă de artă. Cum se petrece în toate zonele de creație. Omul care trăieşte de zece ori mai bine ca un român nu are interes pentru lucrări. Sunt atâtea kitsch-uri, încât el îşi face decorul cu ele. Este identic interesul faţă de artă cu interesul pentru muzică sau pentru lectură. Deci este necesar să cauţi idei.

Arta nu este un fenomen, are un traseu sfânt şi greu de identificat, nu este indicat să fie folosit pentru siestă. Arta vine pe nişte trasee de altă intensitate, dar la fel de dense cum este şi credinţa. Dar asta nu înseamnă că este cazul să faci o oprire în cariera ta artistică pentru că nu se vinde. Eu mi-am propus să vând. Dar am vândut mai mult decât Van Gogh, care nu a murit de nebunie. Doctorii au vrut să-şi impună profesia şi i-au găsit boala.

„Eu sunt un patriot civil…”

– Baba putea fi un model?

– Corneliu Baba vine pe un traseu livresc. Pe Baba şi Ciucurencu nu-i pot ierta, pentru că nu au putut respinge sentimentul de idolatrie, cu care au venit unii spre ei. Era necesar să le spună: nu pictezi ca mine că te dau afară imediat! Fac academia mea aici, fac mici babişti.

Una din trăirile cele mai paralizante ale artistului este starea de expectativă, care este o obstrucţie. După ce descoperi fenomenul, nu ştii nimic despre tine, nu ştii despre ce poți să faci, cum să gândeşti, nu ştii unde să te înscrii.

Nu e falsă modestie, dar nici că nu mă pot organiza. Dacă te apuci de artă, este necesar să ştii să dai anvergură. Este inhibiţia teribilă… teribilă. Ani de zile de inhibiţie, în care este necesar să ai perseverenţa să lucrezi şi suspiciunea că eşti un tâmpit. Ani de zile! Veneam la 7 la atelier, modelul venea la 8. Eu mă încălzeam. Eram caz unic. Lucram cinci ore după model, mergeam la cursuri şi de la ora 7 seara la 10 făceam crochiuri, zi de zi, şase ani. Nu poate nimeni să învețe altfel. În Renaşterea italiană, existau trei ocupaţii care presupuneau nouă ani de studii: farmacia, medicina şi arta.

Eu am multe desene şi nu ştiu de unde vin. Nu vreau să fac bine ca maestrul Baba şi să cred, înşelându-l şi pe el şi pe mine, că voi face mai bine. Şi am preferat o ieşire oriunde.

– Aţi evadat.

– Am scăpat într-o atmosferă în care, în jurul meu, unii îşi făceau vile, apăreau în presă. Eu eram… dar nu am suferit de asta, domne, eu am ştiut care e contractul meu cu mine însumi. Poate nu ajungi la maturizare, ce mare catastrofă? O viață de om, domne.

Cea mai proastă perioadă a vieţii mele a fost cea mai bună şcoală. Stai la o coadă pentru zbor. Next! Nu m-a afectat deloc, nu se vede asta în artă. Nu ştiu cum să le spun, nu ştiu cum s-au format din multe asociate. Există pericolul rutinei. Am marea baftă, pe care iarăşi n-o pot explica, că nu este compoziţie de compoziţie la fel. Nu se repetă.

– Cum vine?

– Asta să-mi spui: cum vine? Eu sunt doar interpretul, nu ştiu cum vine. Nu vreau să dau un sens prostesc, fanatizant. Şi nu mi se pare nimic nefiresc. Și m-am purtat social corect, binevoitor. Nu am fost artistul răvăşit de contradicţii… asta-i o literatură de prost gust, pe care am citit-o şi eu, de mi s-a făcut rău. Nu au putut vorbi despre esenţă.

Puteam să fac figurativ, am desenat până am învățat. La Iaşi, am avut o expoziţie splendidă şi nu am vândut nimic. La Galeria Regală din Sinaia, nu am vândut nimic. Uite cum arată un autoportret în viziunea mea, în loc să fie artistul mândru, clipa cea mare… Bazaconii! Eu am alergat până la 72 de ani, cel mai frumos sport din lume. Întâlnirea în subsoluri cu băieții asupriţi de condiţia existenţei… Du-te, domne, de aici. Soare!
Astea vin de unde vine şi viaţa… habar n-am!

„Am vrut să fac artă-chirurgie”

– Mă întreabă un mare specialist în curent electric: eu nu înţeleg abstractul ăsta… Cum, mă, tu care eşti cu acel curent electric nu înţelegi? Eu, dacă îmi bag degetul în abstractul tău, mă electrocutează. Tu poţi să-ţi bagi picioarele în astea, că nu păţeşti nimic…

Şi apoi nu am dorit să port pălăria şi bastonul maestrului. Și nici când am fost profesor la facultate nu i-am lăsat pe studenţi să-mi spună „Dom’ profesor“. Te țicneşti.

– Studenții cum vă percepeau?

– Ei sunt trimişi acolo de părinţi… nu sunt buni de muncă. Autoportretul în pufoaică l-am făcut mai încoace. Era frig şi lucram în atelier în pufoaică şi cu mănuşi. Pufoaica este semnul confortului adus de haina rusească. Trebuie să bântui, nu poţi să fii sincron cu toate. Fruntea schizoidă, gol pe dinăuntru. Este un interior gol. Am vândut de curând la o licitație un desen cu 900 de euro. Așa îmi plătesc atelierul pe un an. Şi trăiesc din pensie.

Americanii reacţionează foarte bine la arta mea. Mai atent. La asta am lucrat jumătate de an. Totul este o năucire. Eu am dorit să fac artă-chirurgie. Şi am descoperit că se pune ceva deasupra. Nu am vrut să fac chirurgie internă. Armonie, culoare, uite o bătălie medievală. Nu se ştie cum se aşază cromatic. Acolo poate fi un cal.

– Sau o stare de cal. Ca în filmul Solaris al lui Tarkovski. Ca într-un mental colectiv.

– Am învățat să fac şi aşa… Nu mimez. Există sedimentate în noi, acolo unde mergem cu gândul, dar nu avem elemente de organizare, de concretizare. Noi trăim
acut cu simțurile. Eu nu am fost niciodată în altă lume, fără semne de disperare, fără disperări, tot senin, vesel, iubitor de oameni. Singurătatea te învață să-i iubeşti pe oameni. Sunt aici singur, în atelier.

– Sunteți atemporal…

– Eu nu sunt un caz pentru colecții. Până la apariţia mea, această lume nu exista. Ştii cum e: iubeşti ce ţi se dă. De fapt, nici nu iubeşti femeia pe care o ai în ideal. Dacă vrei să cumperi aşa ceva, e nevoie să schimbi mobila sau apartamentul, poate chiar cartierul. Dacă eşti contemporan, e necesar să faci un semn nou. Instinctele mele sunt mult controlate, elaborate. Nu rezultă de-aici cât de viguros sunt eu.

Am avut privilegiul că am lucrat în presă cu scriitori, cu poeţi. Cu arta e necesar să copleşeşti. Poţi să faci calculul rentabilităţii? A venit recent profesorul Răzvan Theodorescu şi s-a uitat la tablourile mele. „Gata, domnule, plec, mi-ajunge, nu mai pot…” A zis că sunt rebel că, după cinci ani, am plecat de la facultate, i-am părăsit pe studenţi. Era sub dinamica mea acolo, îmi stricam muşchii.. Intrigi, prostii, bârfe… nu-mi trebuie mie.

E nevoie să te fereşti de oferte. Și aici, şi în America muncesc opt ore pe zi. Nu se poate altfel. E necesar să-i iubeşti pe oameni. Fiecare om este o minune. I-am dat unui nepot o lucrare. Mi-a adus tabloul înapoi. „Ia-l, că mă deprimă…”

Ca un şarpe veninos printre expresionişti

– Cât de importantă este sinceritatea trăirii în pictură?

– Totală. Eu nu înţeleg altfel. Eu am făcut şi lucrări decorative mari: Parcul Gorki din Moscova. Două luni am lucrat la mozaicul de acolo. La Kiev, am făcut un candelabru mare, nişte vitralii. Nu aveam loc să mă laud, că erau alții faimoşi… Am avut o mare baftă că am fost pe un teren şi am păşit spre altul.

– Ce să fac eu să vă încadrez într-un curent artistic?
– Nu poţi… Ba da, poți să mă trimiţi într-o zonă de expresionism… Că mă strecor ca un şarpe veninos printre expresionişti şi e foarte bine că e veninos, clocit, acid…

– Ce univers e ăsta? Ţărani, Ciuleandra, hore împietrite…

– Vrei să mă enervezi de tot? Asta e nivelul de artă pe care l-am avut ca model în România când m-am apucat de studiu. Aici puteam să-mi găsesc zeci de simpatizanţi. Nişte gravuri de lemn, cioplite direct cu dalta. Acesta este nivelul cu care puteam să intru în istoria artei româneşti, dacă apăream cu ele în 1950 şi mai târziu. Obturam un univers. Apare o fascinație câteodată când simplifici. Cum să fie interesant ce făceam la început? Este o potlogărie de şcolar… Vezi Miorița acolo jos? Am plecat de la o formă extrem de coborâtă a cunoaşterii interzise de regim, până când comuniştii au început să înţeleagă lucrările pe care le-au găsit în casele din care i-au dat afară pe capitalişti.

– Mie îmi place şi începutul dumneavoastră.
– Tare mi-a fost teamă de asta… că o să-ţi placă… Uite un crucificat… are sevă dramatică. O expresie exagerată, ieşirea din sine. Prima abatere, prima ieşire a fost seria asta de desene, când linia a început să iasă din real. Era nevoie să fie aşezate pe altceva. Şi am evitat traseul liric. Nu am poezie de moldovean, nu am Ciprian Porumbescu, sunt acid. Toate ies şi se construiesc într-o logică, nu e disperare. Eu n-am făcut nimic ca să nu fiu normal. Eu nu spun: „Desluşeşte-mă!”. Eu sunt în aceeaşi situaţie şi înainte, şi după. Statul nu a făcut nimic pentru mine, dar patriotismul meu vine din munca mea, nu din relaţiile mele cu statul.

– Pictorii vechi… care ar fi mai aproape de onestitatea artistică?
– Au trăit în colocvii, în discuţii tandre de tip cafenea, stropite de alcool. Au trăit ecoul îndepărtat al artei franceze. Toţi marii artişti au creat în luciditate. După boema franceză, s-a găsit explicaţia eşecului. După Delacroix, s-au găsit 3.000 de desene.

– Boii lui Grigorescu? Mie îmi plac şi acum, vin din copilăria mea de la Crăieşti…
– Un masacru. În locul grecilor, nu aş munci niciodată. Un milion de ani drepturi de autor!

– Definirea românilor?
– Nu-şi urmăresc cu suficientă vigoare scopurile, devin nesinceri sau le deturnează. Deschid şantiere şi nu le finalizează niciodată. Câini bântuiţi. Te-ai uitat vreodată atent în ochii unui câine? Ce merit are omul că i s-a dat acest prieten? Câinele nu alege confortul sau magherniţa.

A consemnat Viorel Patrichi

Citiţi şi:

Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media

Constantin Brâncuşi, zeul ţăran. Rockefeller: «Cum pot să te ajut?» Brâncuşi: «Ia te rog mătura şi mătură atelierul!» (I)

 

yogaesoteric
15 februarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More