Randy, un puşti supradotat, a enunţat brusc următoarele, pe când avea numai 7 ani:
„Adevărul este cuvântul cel tainic al fiinţei. Persoanele care sunt chestionate de fiinţa cuvântului este necesar să răspundă. Oamenii care nu răspund deloc fiinţei cuvântului se tem de moartea lor. Oamenii care fac ce spune fiinţa cuvântului deschid astfel o nouă viaţă. Adevărul este cuvântul fiinţei.” [fraza sună confuz, însă este tradusă mot-a-mot, n.r]
Când a fost întrebat de către mama lui dacă şi-a amintit acest pasaj dintr-o carte pe care ar fi citit-o, Randy a răspuns negativ, că nu a citit-o niciunde. Nedumerită şi uimită, mama lui a scris pasajul cuvânt cu cuvânt. Un cercetător de la Universitatea Tufts, David Henry Feldman, a relatat acest caz în studiul său vizionar făcut pe şase copii supradotaţi, intitulat Gambitul Naturii.
Un alt discurs „din senin” a fost declamat în faţa psihologului Joseph Chilton Pearce de către fiul său în vârstă de 5 ani. Pearce preda umanism la facultate, şi era pasionat de teologie şi psihologia lui Carl Jung. Într-o dimineaţă, în timp ce se pregătea acasă pentru cursurile pe care urma să le ţină, fiul său a intrat în camera lui, s-a aşezat pe marginea patului, şi s-a lansat într-o prelegere de 20 de minute despre natura lui Dumnezeu şi a omului. Fiul său, îşi aminteşte Pearce, „… a vorbit în propoziţii perfecte, publicabile, fără pauză sau grabă, şi într-un ton monoton”.
„A folosit o terminologie teologică complexă şi mi-a spus, se pare, tot ce era de ştiut. Cum ascultam uimit, mi s-a ridicat părul în cap, mi s-a făcut pielea de găină şi, în cele din urmă, au început să-mi curgă lacrimile. Eram martor la un fenomen extrem de straniu, complet inexplicabil. Maşina care-l ducea pe fiul meu la grădiniţă a sosit, s-a auzit claxonul, iar el s-a ridicat calm şi a plecat. Şocat, am ajuns cu întârziere la cursuri. Ceea ce am auzit a fost minunat, dar prea vast şi mult dincolo de orice concept pe care-l aveam în acel moment. Diferenţa a fost atât de mare încât nu mi-am putut aminti aproape niciun detaliu şi prea puţin din panorama largă pe care a prezentat-o el… Nu s-a inspirat din materialele mele. Nu cunoşteam nimic din ce a descris el şi, în fapt, am trecut de 55 de ani… înainte să le fi ştiut.”
Seara, în acea zi, când fiul său s-a întors de la grădiniță, nu şi-a amintit nimic despre incident.
Moriah, în vârstă de 2 ani şi jumătate, se afla la grădiniță. La un moment dat, din senin, s-a dus la educatori „plângând după copiii ei şi implorându-ne cu disperare să-i găsim”, a explicat mama ei, potrivit afirmaţiilor dr. Joy Navan, un profesor emerit de la Universitatea Murray care lucrează cu copii supradotaţi.
Mama lui Moriah a relatat: „Acest lucru a continuat timp de două săptămâni… În fiecare episod ea încerca să ne spună mai multe din ceea ce credea că aveam nevoie să ştim pentru a-i găsi. A numit satul francez unde a trăit şi ne-a descris hambarul rotund unde a crescut «cai de foc». Moriah credea cu adevărat că dacă ar fi putut să ne facă să înţelegem unde erau, noi am putea să-i găsim… Ea a identificat cinci copii pe nume – trei fete şi doi băieţi… Dacă Moriah nu ar fi fost atât de înnebunită de durere şi, evident îndoliată, noi, cel mai probabil, nu ne-am fi gândit mult la povestea cu copii săi. Dar, din cauza durerii şi emoţiei reale, am ştiut că e ceva acolo. În această perioadă Moriah şi-a descris, de asemenea, moartea ei într-un incident tragic. Ne-a spus că era pe drum, în căruţa ei, a lovit un bolovan şi şi-a amintit că s-a răsturnat în afara drumului.”
Adam, un copil precoce de 18 luni, era în cadă pentru a face baie după cină. Brusc, grăsunul care nu de mult învăţase să meargă, s-a ridicat în picioare în cadă, ţipând „Bărbaţii! Vin!” Ochii lui păreau fixaţi pe un obiect îndepărtat şi părea să nu fie conştient cine era şi unde se află. Când a fost întrebat de mama sa, cine erau „ei”, el a răspuns extrem de agitat că bărbaţii în uniforme şi arme veneau să-l ia. Mama lui a încercat cât a putut mai bine să-l convingă pe Adam că era în siguranţă acasă la el şi în cada cu apă caldă şi săpun. Apoi, la fel de brusc cum a început episodul, s-a şi terminat, iar Adam, aparent, nu ştia că a avut loc ceva ieşit din comun, a relatat Feldman.
În aceste cazuri, copiii mici fac aparent fără să vrea declaraţii despre lucruri care în mod evident îi mişcă, dar par foarte mult dincolo de hotarele nivelului cunoaşterii lor la momentul respectiv. Ca şi în cazul savanţilor, congenital sau dobândit, aceşti copii „ştiu lucruri pe care nu le-au învăţat”. Această frază este rostită de expertul savant Darold Treffert de la Universitatea din Wisconsin, iar explicaţia este că atât savanţii cât şi copii supradotaţi, ca de altfel noi toţi, venim cu o „memorie genetică”, sau ceea ce el numeşte „software-ul instalat din fabrică” – ceva care nu poate fi explicat deocamdată.
Cunoştinţele apărute din senin şi capacitatea latentă de a face tot felul de lucruri, sugerează el, se află în noi şi sunt bazate pe ceea ce membrii familiei noastre ştiau şi făceau. Conform teoriei lui, nu avem toţi aceeaşi bancă de memorie; cunoştinţele şi talentul sunt distribuite de-a lungul unei curbe Bell similară cu orice alt tip de capacitate pe care o au oamenii.
Dar atunci când apare brusc o abilitate savantă, sau se face o declaraţie religioasă sau filozofică complicată, sau atunci când un copil îşi aminteşte ceva ce pare a fi dintr-o viaţă trecută, persoana respectivă îşi direcţionează, fară să fie conştientă, memoria ancestrală. Este aproximativ aceeaşi capacitate ca şi instinctul, care permite gâştelor să zboare într-o formaţie în formă de „V”. Ele nu se gândesc la asta, ştiu doar să o facă.
Ideea lui Treffert este însă extrem de controversată. Aceasta poate fi uşor declasată ca neştiinţifică, deoarece codul de gene pentru proteine care pot exprima o trăsătură biologică (culoarea ochilor, de exemplu) este departe de codificarea unor anumite tipuri de cunoaştere. Teoria sa poate fi, de asemenea, ridiculizată ca inutilă. Chiar dacă anumite tipuri de cunoştinţe au îmbunătăţit şansele de supravieţuire şi au fost, prin urmare, transmise de-a lungul generaţiilor succesive, unde este valoarea de supravieţuire în cunoaşterea lucrurilor pe care savanţii le fac? Care este valoarea de supravieţuire în a învăţa interpretarea unei piese complexe nevăzute, desenarea animalelor în detalii extrem de realiste şi indicarea a 1000 de cifre după virgulă pentru constanta matematică pi?
Autorul pe teme de psihologie Michael Jawer propune o explicaţie alternativă, bazată pe faptul că persoanele deosebite pe care le-a studiat – sinestezicii, persoanele cu o tulburare din spectrul autismului, savanţi dobândiţi şi copii supradotaţi – de multe ori au ceva în comun în afară de sensibilitatea la mediu. Acel ceva este sensibilitatea psihică.
În timp ce posibilitatea percepţiei anormale poate fi înţeleasă greşit de o mulţime de oameni, ştiinţa este într-o căutare continuă, de unde trebuie să ne dăm seama, cu toată umilinţa, că nu ştim ce nu ştim. Anomaliile, pentru a-l cita pe neurologul V.S. Ramachandran de la Universitatea din San Diego din California, „arată profunzimea ignoranţei noastre”.
În urma acestor experienţe „aberante” contra-intuitive, suntem conduşi spre o înţelegere mai deplină a modului în care anumite persoane pot şti lucruri, face lucruri, sau percepe lucrurile care sunt atât de neobişnuit de extraordinare.
Articol publicat de revista
Psychology Today
Citiţi şi:
Copiii indigo – mesagerii noului mileniu
Ne îndreptăm către un salt de conştiinţă la nivel planetar (II)
Şapte lecţii pe care le putem învăţa de la copii
yogaesoteric
31 octombrie 2015