Criza Covid-19 arată că, de fapt, «noi, europenii» este o perfectă «formă fără fond» (I)

 

Pe 8 martie 2020, când actualul președinte al Comisiei Europene Ursula von Leyen și-a ținut conferința de presă la 100 de zile de la preluarea mandatului, a dedicat crizei coronavirusului circa 1 minut și jumătate, fiind vizibil iritată când jurnaliștii au chestionat-o ulterior pe acest subiect.

Ursula von Leyen

Între timp, a devenit limpede că UE a pierdut startul. Nici vorbă de a compara atitudinea uniunii în prag de pandemie cu atitudinea ei în fața încălzirii globale, în raport cu care, într-o ceremonie pompoasă din 28 noiembrie 2019, UE decreta solemn și oficial „climate emergency” („urgenţă climatică”).

Primii oficiali care au criticat Bruxelles-ul pentru atitudinea în faţa epidemiei au fost italienii, apoi și alte voci s-au alăturat acestui cor furios. Reacția incipientă la criză, atâta câtă a fost, a fost una locală, fiecare stat național acționând așa cum a putut sau cum a crezut de cuviință. Spre exemplu, pe 8 martie, guvernul spaniol socialist/comunist chema isteric lumea în piață la marșul împotriva exploatării femeilor și a exploatării în general – și lumea a ieșit, împreună, în stradă!

Fiecare ţară a jucat pe cont propriu, și primii care au intervenit prompt și, firește, „dezinteresat” au fost chinezii și rușii, cu pompa propagandistică de rigoare și cu gândul la proiecte strategice mondiale – de genul geopolitizarea dezastrului. Americanii au protestat primii față de această ofensivă chineză de partid și de stat, UE a intrat târziu în joc și la acest capitol.

Contrareacția oficialilor europeni la modul cum au gestionat criza medicală a fost pasivă: că, de fapt, UE nu are atribuții atât de extinse, nici chiar buget, chestiunea medicală nu e atributul Bruxelles-ului ci, mai degrabă, a statelor naționale etc. În realitate, UE nu a fost nici construită nici dotată pentru a răspunde la aceste tipuri de criză, de aceea nu are nici atribuții, nici instrumente adecvate. UE a fost realizată cu alt scop.

O scurtă readucere aminte

Mai jos sunt enumerate punctual acţiuni care reflectă scopul şi modul în care a fost realizată Uniunea Europeană. Intenţia cu care a fost „construită” Uniunea Europeană va da răspunsul la întrebările nerostite puse mai sus.

– Ideea „Uniunii Paneuropene” este atribuită contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, membru al lojii masonice austriece Humanitas. El a publicat mai întâi lucrarea-manifest Pan-Europa, în 1923, urmată de o lucrare în trei volume, Lupta pentru PanEuropa (1925-1928). A fost considerat unul dintre „patriarhii integrării europene”.

– Coundenhove-Kalergi, al cărui tată era un prieten apropiat cu fondatorul sionismului, Theodor Herzl, recunoştea, în cea de a doua carte a sa, că a fost puternic sprijinit de lorzii finanţelor evreieşti (Rothschilds, Warburg, Bernard Baruch).

– Este aproape total necunoscut public faptul că Coudenhove-Kalergi voia, de fapt, o viitoare Europă şi o viitoare lume în care evreii să fie noua „nobilime” globală, naţiunea conducătoare peste un amestec rasial de tip babilonian. El şi-a dezvăluit aceste aspiraţii în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul Practic), apărută în anul 1925.

– Conform lui Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa se dorea să cuprindă şi să extindă o alternativă „mai flexibilă şi mai competitivă la Austro-Ungaria, cu engleza servind ca limbă mondială, vorbită de toată lumea, pe lângă limba maternă”.

– Max Warburg, principalul finanţator al mişcării pan-europene a lui Coudenhove-Kalergi, era exponentul uneia dintre cele mai puternice familii evreieşti, o dinastie financiară germană care se trăgea dintr-una din cele mai bogate familii evreieşti veneţiene de la anii 1500, familia del Banco, care şi-a modificat numele în Warburg după ce s-a mutat în respectivul oraş german în secolul 16. În mod bizar, deşi evreu, în 1933 Max Warburg lucra în conducerea băncii centrale a Germaniei naziste, Reichsbank, raportându-i direct lui Hjalmar Schacht, preşedintele băncii. Lucra totodată şi în comitetul de directori al gigantului economic I.G. Farben. Când Schaacht a fost înlocuit, în 1938, Warburg a emigrat în SUA. Toată familia Warburg este una de mari bancheri, mai întâi germani (deţinând banca Warburg din Hamburg), apoi americani şi londonezi.

– Bernard Baruch, al treilea potentat evreu implicat în sprijinirea Pan-Europei, este un personaj cheie al manipulării mondiale a primului şi a celui de al Doilea Război Mondial. În tinereţe Baruch fusese broker şi apoi partener în firma evreiască A. Housman & Co., a speculat piaţa zahărului, s-a îmbogăţit şi în 1903 şi-a făcut propria firmă de brokeraj, căpătând porecla de „Lupul Singuratic de pe Wall Street”, din cauza refuzului său de a se alătura vreunei case financiare şi deoarece din 1910 devenise unul dintre finanţatorii cei mai cunoscuţi de pe Wall Street.
Tot din 1910, Bernard Baruch începuse să lucreze pentru viitorul preşedinte Woodrow Wilson (al 28-lea preşedinte al SUA, din 1913 până în 1921) la campania lui electorală şi pentru alcătuirea administraţiei sale. „De atunci, Bernard Baruch a dominat politica Americii timp de 50 de ani, în calitate de «consilier special» al preşedinţilor, inclusiv al lui Eisenhower şi, de asemenea, al lui Winston Churchill. În 1912 era cunoscut doar ca om de finanţe care a dat 50.000 $ pentru campania lui Wilson.”

Bernard Baruch

– În preajma războiului, Winston Churchill era o epavă politică. Barusch a făcut ca Churchill să fie numit în fruntea Angliei, pentru ca aceasta să fie sigur implicată în război împotriva Germaniei, ca şi SUA, conform unui plan sionist, ceea ce Germania nu îşi dorise.

– Relaţia lui Churchill cu potentaţii evrei a fost foarte strânsă, în general. Astfel, în timpul războiului, cât timp el era prim-ministru, Victor Rothschild, membru al celebrului clan financiar evreiesc, a condus o secţie specială a MI5, spionajul britanic, numită B1C, secţiunea „explozivi şi sabotaj”, cu roluri inclusiv de dezinformare şi spionaj în Europa, mai ales în Germania.

– Winston Churchill şi-a întâlnit viitoarea soţie, în 1904, la un bal la Crewe House, dat de Margaret Primrose (fiica evreicei Hannah Rothschild, din celebrul clan de bancheri). Apoi, ginerele lui Churchill, Christopher Soames a lucrat pentru firmele lui Victor Rothschild şi a fost parlamentar englez între 1950-1966, membru în cabinetul britanic din 1958 până în 1964 şi vicepreşedinte al Comisiei Europene din 1973 până în 1976 (adică Rothschild şi-a pus angajatul la conducerea executivului Uniunii Europene). Din 1979 până în 1981, Soames a fost liderul conservatorilor în camera lorzilor şi, prin aceasta, ministru în guvernul Margaret Thatcher.

– Victor Rothschild a fost în studenţie membru al Cambridge Apostles, o societate secretă a Universităţii de la Cmbridge, apoi a devenit acţionar al companiei Royal Dutch Shell Oil Co, împreună cu prinţul Bernard al Olandei. După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Joseph Retinger, care după al II-lea Război Mondial a devenit unul din fondatorii Mişcării de Unificare a Europei, l-au îndrumat şi îndemnat pe prinţ să creeze grupul Bilderberg, al cărui preşedinte, Bernhard, a şi fost până în 1976.

– După eliberarea Franţei, Victor Rothschild a lucrat la sediul agenţiei britanice MI6, stabilită chiar la conacul familiei Rothschild din Paris, iar, mai apoi, prim-ministrul britanic din perioada 1970-1974, Edward Heath, l-a numit pe V. Rothschild chairman al Central Policy Review, unitate politică guvernamentală. În timp ce el era în această funcţie, Marea Britanie intră în Comunitatea Europeană, un deziderat al lui Heath, ratat anterior. Victor Rothschild a fost şi consilierul de securitate neoficial al prim-ministrului Margaret Thatcher, care a fost adusă la putere cu ajutorul Le Cercle în 1979.

– Ideea unificării Europei fusese preluată de la Mişcarea Pan-Europeană şi de alţi importanţi masoni, precum ministrul de Externe francez Aristide Briand (1862-1932) care, susţinut de omologul său german, Gustav Stresemann (1878-1929), a propus în numele Franţei, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene (sau „confederaţie europeană”), care să acţioneze în interiorul Ligii Naţiunilor (sau Societatea Naţiunilor). Propunerea nu a avut succes la momentul respectiv.

– Ministrul francez de externe, Briand, şi cel german, Stressmann, erau strâns legaţi de evreii europeni, iar o disoluţie a statelor naţionale într-o mare confederaţie le-ar fi adus evreilor o mai comodă şedere printre popoarele care îi acuzau adesea de practici neloiale, de parazitism calculat, de largă acaparare financiară sau economică etc.

– Germania după Primul Război Mondial şi până la venirea naţional-socialiştilor la putere era o „republicăgermană a evreilor” (cum susţin istoricii neînregimentaţi direcţiilor puterii globale); dincolo de statisticile ce arată că evreii deţineau ponderea majoritară a afacerilor şi a funcţiilor birocratice importante ale acestei „republici”, acest fapt poate fi demonstrat şi de zisele următorului personaj: Walther Rathenau, un magnat industriaş evreu din Germania, ulterior politician şi ministru de Externe în timpul Republicii de la Weimar, care declara la 24 decembrie 1921 în ziarul Wiener Freie Presse că: „Trei sute de oameni foarte apropiaţi între ei ghidează în permanenţă destinele economice ale continentelor şi tot ei decid cine le vor fi succesorii”. El îşi şi arogă legături cu această ocultă mondială.

– Dominaţia evreiască a Germaniei este amplu prezentată în lucrarea Jewish Domination of Weimar Germany 1919-1932, apărută în 1933 sub egida General League of Anti-Communist Associations, la Berlin. Chiar şi Adolf Hitler declara publicaţiei americane evreieşti The Jewish Criterion, încă din 23 ianuarie 1931, înainte de a lua puterea, când încă funcţiona guvernarea de la Weimar: „Aş numi întregul Cabinet Bruening un cabinet evreiesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evreiască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Capitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duşmani se datorează în întregime influenţei evreieşti”.

– În Italia apăruse în aceeaşi epocă o „Federaţie Masonică Europeană”, ca şi o „Mare Lojă a Francmasoneriei Universale”. Aici, proiectul Europei Unite data încă de la mijlocul secolului XIX, când celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini, importantă personalitate masonică europeană, promova ideea „Statelor Unite ale Europei”. După ce a luptat pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea Giovine Europa (Tânăra Europă), cu scopul declarat de a dărâma guvernele „reacţionare” şi dinastiile regale şi de a „elibera şi unifica toată Europa”.

Giuseppe Mazzini

– Abia după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi mason neamţ, contele von Coudenhove-Kalergi a fondat o societate numită pompos „Uniunea Parlamentară Europeană” (un fel de ONG), „pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale”.

– În august 1946, este creată şi „Uniunea Europeană a Federaliştilor” (alt ONG), ce a sprijinit eforturile de federalizare a Europei. Promotorii din umbră ai acestui proiect erau masonul Jean Monnet şi asociaţii lui din Franţa, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri – ultimii, deşi evrei, se ocupau de soarta Europei într-o epocă în care majoritatea evreilor erau cuprinşi de febră sionistă şi de crearea statului Israel.

– Unul dintre liderii Marelui Orient al Franţei era la acel moment evreul socialist Leon Blum. „El era amorsat spre a deveni un instrument politic gata să îşi propulseze liderii.” Blum a fost prim-ministru al Franţei între iunie 1936 şi iunie 1937, vicepremier din iunie 1937 până în ianuarie 1938, iarăşi premier în martie şi aprilie 1938. Din 1946 a fost iarăşi Preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze (sau „a patra republică”). În capitolul „Léon Blum, un internaţionaliste devenu européen”, al cărţii lui Gérard Bossuat, Les socialistes francais et l’Unite Europeenne: Le choix du realisme (de Leon Blum a Francois Mitterrand), se arată că „prin 1941, Blum a cerut crearea unui «organism internaţional puternic şi eficient» care să domine suveranităţile naţionale. Comitetul Socialist de Acţiune clandestin s-a pronunţat în 1943 pentru pierderea suveranităţii de către naţiunile europene, socialiştii pronunţându-se pentru crearea «Statelor Unite ale Lumii». «Manifestul Poporului din Franţa» a propus, la eliberare, în 1944, o organizaţie la nivel mondial pentru securitate colectivă şi comerţ, fondată de sindicatele continentale, constituite în uniuni regionale. Leon Blum s-a gândit la o nouă Internaţională (Franţa, Marea Britanie şi URSS etc.) şi la unitatea de acţiune a partidelor socialiste şi a partidelor comuniste… «Scopul – spunea Blum – este de a reduce suveranitatea [statelor] la limita independenţei lor şi, prin urmare, să se transfere comunităţii internaţionale şi europene toate drepturile de suveranitate ce exced independenţa». Sau «Nu numai că Europa nu este un întreg, ea nu este nici un ultim scop, un scop în sine… Organizarea pe deplin eficientă a comunităţii internaţionale rămâne scop în sine»…”

Citiţi a doua parte a acestui articol

Citiţi şi:

Interviu acordat de dr. Matthias Rath pentru BCN Lighthouse – Rădacinile Naziste ale Bruxelles UE

Proiectul «Uniunea Europeană» a fost finanţat de CIA

 

yogaesoteric
25 iunie 2020