George Soros și puternica sa fundație de dezinformare în masă. Rețeaua din România (III)

Notă: Serialul despre implicarea lui George Soros în România a apărut pe capitalresearch.org, în decembrie 2017.

Citiți partea a doua a articolului

De ce o opoziție atât de fermă din partea PSD?

Este logic ca unii să aibă resentimente față de concetățenii lor care au primit oportunități americane pe care ei le-au ratat, sau chiar să aibă resentimente față de faptul că un miliardar străin se amestecă în politica lor și le atacă valorile tradiționale. Dar de ce simte PSD, la fel ca multe alte partide politice est-europene, nevoia de a-l acuza pe Soros, ONG-urile sale și aliații lor, opinând că reprezintă răul pur?

O explicație probabilă este că partidul vede în joc mai mult decât o simplă publicitate nefastă prin intermediul unor instituții media favorabile lui Soros, precum Vice News România.

În SUA – ca și în majoritatea democrațiilor experimentate – protestele populare au un scop doar dacă protestatarii își amintesc cauza lor în următorul ciclu electoral. Dacă publicul este cu adevărat supărat pe guvern, o schimbare pașnică a puterii va urma prin intermediul urnelor de vot (a se vedea mișcarea Tea Party din 2010).

Cu toate acestea, evenimentele din 1989 au întipărit în mitologia națională a României conceptul de proteste populare de stradă ca mijloc de răsturnare a unui guvern corupt.

„Avem această tradiție în România a mișcărilor de masă”, a declarat politologul și comentatorul Cristian Pîrvulescu pentru New York Times, în timpul unor demonstrații recente, împotriva corupției. „Aceasta nu a fost doar o mișcare împotriva corupției. Este o luptă în apărarea democrației”.

O astfel de cultură oferă un teren fertil pentru viziunea globală a lui Soros. Dacă democrația nu funcționează așa cum s-ar dori (adică alegătorii nu votează cum „trebuie”), „democrația este în criză”. De altfel, Pîrvulescu a condus ONG-ul românesc Asociația Pro Democrația (APD) în calitate de președinte al acesteia din 1999 până în 2013. APD s-a format la începutul anilor ’90 cu ajutorul Institutului Național Democrat (NDI), afiliat vag la Partidul Democrat american. După ce SON s-a format în 2000, APD a intrat în rețeaua Soros și a rămas una dintre cele mai importante organizații ale acesteia.

Soros: Catalizatorul schimbării de regim

„Fundațiile mele”, se laudă Soros în cartea sa The Bubble of American Supremacy (2004), „au contribuit la schimbarea regimului democratic în Slovacia în 1998, în Croația în 1999 și în Iugoslavia în 2000”.

De-a lungul anilor 1990, administrația Clinton a lucrat mână în mână cu Soros pentru a modela politica est-europeană. „Aș spune că [politica lui Soros] nu este identică cu politica externă a guvernului american – dar este compatibilă cu ea”, a declarat secretarul de stat adjunct Strobe Talbott pentru New Yorker în 1995. Talbott a ocupat funcția de ambasador itinerant al președintelui Bill Clinton în Rusia și în Noile State Independente, ceea ce a făcut ca Business Week să-l numească „țarul politicii rusești”. Potrivit lui Talbot, „Este ca și cum ai lucra cu o entitate prietenoasă și independentă, dacă nu cu un guvern. Urmărim să ne sincronizăm abordarea față de fostele țări comuniste cu Germania, Franța, Marea Britanie – și cu George Soros”.

În țările cu puțin capital acumulat, cu o corupție profundă a statului și cu un stat de drept șubred, a devenit un clișeu printre mulți dintre politicienii din Europa de Est faptul că legăturile mai strânse cu SUA și UE le-ar rezolva problemele economice. Unii au crezut că achiesarea la dorințele NATO ar duce la avantaje reciproce. Astfel, mulți români de rând și-au exprimat dezamăgirea reală că SUA nu le-au asfaltat drumurile după ce România a contribuit cu forță de muncă la invazia condusă de americani în Irak. Fenomenul le-a oferit, de asemenea, multor idealiști de stânga, precum Soros, o fereastră pentru a-și împrumuta greutatea candidaților, partidelor politice și mișcărilor favorabile din UE. În 1995, Soros s-a lăudat lui Connie Bruck de la New Yorker că, datorită bogăției și influenței sale uimitoare, chiar și președintele corupt al României, Ion Iliescu, „a devenit brusc foarte interesat să mă vadă”.

Dar Soros abia se încălzea cu Serbia în 2000. Primul deceniu al secolului XXI avea să fie martorul a încă trei revoluții consecutive, non-violente, în fostul bloc estic – revoluții pe care Occidentul avea să ajungă să le cunoască sub numele de Revoluțiile Colorate, din pricina florilor colorate folosite drept simboluri de către revoluționari.

În 2003, protestele pe scară largă din Georgia, cunoscute sub numele de Revoluția trandafirilor, au dus la demisia președintelui Eduard Shevardnadze, ales în mod democratic. Mikheil Saakașvili, care a preluat conducerea după demisia lui Șevardnadze, a fost instruit de ambasadorul american Richard Miles (de asemenea, ambasador în Serbia în 2000). OSI-ul lui Soros l-a susținut în mod deschis pe Saakașvili și chiar a plătit pentru ca studenții activiști georgieni să călătorească în Serbia cu scopul de a învăța de la veterani arta răsturnării non-violente a unui guvern ales în mod democratic – un pelerinaj pe care Saakașvili însuși l-a făcut cu un an înainte de succesiunea sa la putere. Ian Traynor de la The Guardian a remarcat: „În centrul Belgradului există un birou murdar în care lucrează tineri care știu să folosească calculatorul – este Centrul pentru Rezistență Nonviolentă. Dacă vreți să știți cum să învingeți un regim care controlează mass-media, judecătorii, tribunalele, aparatul de securitate și secțiile de votare, tinerii activiști din Belgrad sunt de închiriat”.

După ce a ajuns la putere, Saakașvili i-a acordat fostului director executiv al Fundației Open Society Georgia a lui Soros, Alexander Lomaia, un loc în cabinetul său.

În anul următor, istoria s-a repetat – de data aceasta în Revoluția portocalie din Ucraina. Foreign Affairs a raportat că Ucraina a beneficiat de mai mult de un deceniu de dezvoltare a societății civile, o bună parte din ONG-uri fiind alimentată de sprijinul donatorilor din partea Statelor Unite, a guvernelor europene, a National Endowment for Democracy și a filantropilor privați precum George Soros.

Aripa ucraineană a lui Soros, International Renaissance Foundation (IRF), a raportat în octombrie 2004 că a acordat 1,2 milioane de dolari ONG-urilor ucrainene pentru „proiecte legate de alegeri”.

Aceste proiecte au dat roade în timpul alegerilor prezidențiale ucrainene din 2004, care l-au opus pe rusofilul Viktor Ianukovici, fostul președinte, și pe Victor Iușcenko, orientat spre Occident. Când rezultatele au arătat un ușor avans pentru Ianukovici – contrar sondajelor la ieșirea de la urne finanțate în mare parte de Soros și de aliații săi occidentali – sute de mii de tineri au organizat proteste și greve cu binecuvântarea campaniei lui Iușcenko. Curtea Supremă a Ucrainei a ordonat un nou vot, iar de data asta Iușcenko l-a câștigat.

Scriind în Washington Post, profesorul de științe politice de la Stanford, Michael McFaul – pe care președintele Obama l-a numit ulterior ambasador în Rusia – a apărat intervenția guvernamentală și neguvernamentală americană în alegerile din Ucraina.

S-au amestecat americanii în afacerile interne ale Ucrainei? Da. Agenții americani de influență ar prefera un limbaj diferit pentru a-și descrie activitățile – asistență democratică, promovarea democrației, sprijin pentru societatea civilă etc. – dar activitatea lor, indiferent de modul cum este etichetată, urmărește să influențeze schimbările politice din Ucraina.

În perioada premergătoare votului prezidențial din Ucraina, ONG-urile și-au concentrat resursele pe crearea condițiilor pentru alegeri libere și corecte. Cu toate acestea, majoritatea acestor grupuri au crezut că niște alegeri libere și corecte ar însemna victoria lui Viktor Iușcenko. Și au avut dreptate.

Mai puțin de trei luni mai târziu, Coaliția pentru Democrație și Societate Civilă (CDCS), un ONG finanțat de NDI în Kârgâzstan, a contribuit la lansarea Revoluției Lalelelor din această țară. La fel ca Revoluția Trandafirilor și cea Portocalie, a răsturnat un președinte ales în mod democratic prin paralizarea societății cu ajutorul demonstrațiilor de protest. Șeful CDCS, Edil Baisalov, a spus despre perioada în care a fost observator electoral în Ucraina că a trăit „o experiență formidabilă”, declarând pentru Wall Street Journal: „Am văzut care pot fi rezultatele muncii noastre”.

OSI a lui Soros a oferit finanțare pentru principalul ziar de opoziție din Kârgâzstan, MSN, condus de directorul de proiect al Freedom House american, Mike Stone.

Phaik Thien Poh, absolvent al London School of Economics and Political Science, a identificat patru criterii pentru revoluțiile colorate:

– Liderul în funcție este nevoie să fie foarte nepopular și să se confrunte cu „sindromul lame-duck”.

– Forțele anti-regim este nevoie să fie întărite de mass-media și de influențe străine.

– Revoluția este nevoie să fie non-ideologică și să susțină cauze platitudinale precum libertatea, democrația și dezvoltarea economică.

– Guvernul corupt este nevoie să fie perceput ca fiind susținut de un stat străin pe care poporul nu îl dorește, consolidând astfel forțele anti-regim.

În cazul României, primul criteriu al lui Poh se bazează pe un teren șubred. De la Iliescu, menționat anterior, președinții României s-au bucurat de sprijin occidental. Cu toate acestea, ONG-urile au atacat din ce în ce mai mult Parlamentul condus de PSD cu aceleași tactici pe care aliații susținuți de Soros în Georgia și Ucraina i-au atacat pe șefii lor de stat înainte de a-i răsturna. Cu rețeaua extinsă a lui Soros și cu repatriații săi români educați în Occident și bine finanțați în mass-media și în politica țării, al doilea și al treilea criteriu al lui Poh se aplică pe deplin. În ceea ce privește cel de-al patrulea criteriu, stânga românească a încercat din ce în ce mai mult să lege PSD-ul de Rusia, agățându-se – printre altele – de sprijinul PSD pentru căsătoria tradițională.

Poh a remarcat că Uzbekistan, Kazahstan și Tadjikistan au evitat revoluțiile colorate prin interzicerea finanțării străine pentru mass-media și politică – Uzbekistanul mergând până la interzicerea totală a ONG-urilor străine, cum ar fi Freedom House.

Având în vedere istoria recentă a demonstrațiilor de masă, nu este de mirare că PSD-ul din România ar putea căuta mijloace dure, dar necesare, pentru a evita să devină următoarea crestătură în centura lui Soros.

În ciuda încercărilor lui Soros de a aduce mai multă transparență, democrație și liberalism în Georgia, Ucraina și Kârgâzstan, mai multă corupție, sărăcie, intensificarea conflictelor etnice și război civil au urmat revoluțiilor colorate.

În 2012, alegătorii georgieni au decimat partidul lui Saakașvili după ce au apărut înregistrări cu gardieni de închisoare care sodomizau prizonieri cu mături. Se presupune, cu știința partidului de guvernământ. Saakașvili a părăsit Georgia ajungând în Ucraina în 2015 și a renunțat la cetățenia sa pentru a deveni guvernator al regiunii Odesa. În prezent, el se confruntă cu acuzații penale în ambele țări.

În Ucraina, Ianukovici a devenit prim-ministru în 2006 și a câștigat din nou președinția în 2010, anulând complet rezultatele Revoluției portocalii. Iușcenko a obținut doar cinci procente din voturi. Ucrainenii au sărbătorit cea de-a zecea aniversare a Revoluției Portocalii cu o reconstituire – de data aceasta violentă. Parlamentul ucrainean l-a forțat în cele din urmă pe coruptul Ianukovici să plece și a urmat un război ruso-ucrainean, împreună cu anexarea Crimeei de către Rusia.

Între timp, în Kârgâzstan, corupția, clientelismul și stagnarea economică au însoțit guvernarea lui Kurmanbek Bakiyev, binefăcătorul Revoluției Lalelelor. Bakiyev a fost nevoit să fugă în Belarus când poporul său a organizat o altă revoltă – de data aceasta violentă.

„Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi publicul împotriva a ceva decât pentru ceva”, a spus Soros – în mod clar din experiență. Dar, dacă scopul este revoluția, mobilizarea publicului împotriva guvernului devine strictul necesar.

În partea a patra a articolului „Soros în România” vom analiza în mod specific modul în care, în ultimii doi ani, fantomele puternice ale lui Soros au încercat neîncetat să submineze și, în cele din urmă, să răstoarne propriul guvern – totul cu sprijinul ONG-urilor americane de stânga, al presei occidentale de centru-stânga și chiar al unor rămășițe ale administrației Obama din cadrul Departamentului de Stat al SUA.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Hackerii au spart cu succes e-mailul lui George Soros și au făcut descoperiri uimitoare. «Sunt gata să-l chem pe șeful Trezoreriei din America!»
Dresori ratați (I)

 

yogaesoteric
14 mai 2022