Mărturia cutremurătoare a unui fost satanist care s-a întors la ortodoxie

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am născut într-o familie înstărită. Am dus-o bine de când mă ştiu. Părinţii mei mi-au oferit tot ce îmi puteam dori. Dar se vede că de soarta ce ne e scrisă nu putem scăpa nicicum [Creştinii ştiu că nu există soartă, în înţelesul pe care-l folosesc oamenii din lume. Există Voia lui Dumnezeu (care lucrează prin Pronia Sa) şi voia noastră. Suntem liberi să ne alegem „soarta” şi să ne asumăm consecinţele].

În urmă cu 3 ani în cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel puţin aşa părea. Un om care impunea respect prin simpla sa prezență. Umbla cu o motocicletă Honda. Niciodată nu-l văzusem mergând cu viteză mică. Era mereu îmbrăcat în haine de piele şi avea o alură de dur. Dacă undeva era vreo încăierare se amesteca şi el, de partea celui mai slab, fireşte.

Nu mai ştiu de unde, dar într-o zi, cineva i-a găsit o poreclă: Baronul. Şi i se potrivea de minune. Într-o zi l-am întâlnit la o petrecere dată de un amic comun. Am vorbit cu el în noaptea aceea şi m-a impresionat. Îmi vorbea de aspecte de care nu auzisem niciodată. Îmi spunea că strămoşii noştrii, dacii, erau un popor excepţional, că există Binele şi Răul dar că sunt relative, în funcţie de tabăra pe care ţi-o alegi, că satan nu este personificarea răului ci doar asta urmăresc oamenii Bisericii să facă din el.

Că în realitate satan este unul dintre stăpânii universului care-l ajută pe om să se cunoască pe sine însuşi şi să devină conştient de forţele care sunt puse în el încă din momentul creaţiei. Că preoţii urmăresc să ne stăpânească, să ne arunce în ignoranţă ca să nu fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate.

L-am întrebat de unde ştie atâtea şi mi-a promis că mă va lua cu el într-o zi să-mi arate.

Ordinul

Aşa m-am trezit într-o sâmbătă cu Baronul la mine la uşă. Am plecat cu maşina lui până într-unul din cartierele rezidenţiale ale Bucureştiului, unde am intrat în curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevărată desfăşurare de forţe: oameni de securitate cu câini antrenaţi, maşini de teren. O atmosferă de disciplină cum nu văzusem decât în filme. După ce a coborât din maşină, Baronul şi-a pus un fel de pelerină neagră, tivită cu o margine roşie, iar pe pelerină era făcută o cruce întoarsă. Dar el mi-a explicat că, în realitate, crucea întoarsă este cea a creştinilor şi că, semnul lui satan reprezintă în realitate o sabie, în poziţia ei normală, simbolizând lupta neobosită a lui pentru a-şi proteja supuşii.

În partea din faţă a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat că ăla arată gradul lui, că toţi cei de acolo se supuneau celor mai mari în grad şi că nimeni nu făcea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizată mi-a inspirat încredere. În interior era o muzică potrivită momentului, care parcă te înălţa, te făcea să te simţi mai mare şi mai puternic, în stare să faci fapte extraordinare.

La un moment dat a intrat un bărbat cu părul grizonat, tuns scurt, cu o ţinută impunătoare. Purta o pelerină de culoare vişinie şi avea aceeaşi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maeştrii ordinului în care tocmai intrasem. A început să vorbească. Pe măsură ce vorbea, simţeam în mine un simţământ ciudat. Ne-a spus că strămoşii noştrii, dacii, se închinau adevăratului stăpân al acestui pământ, că în urmă cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat până la ora actuală, şi care reprezenta anul celor mai importante reforme politice şi religioase. Ne-a spus că de la noi, de pe teritoriul României Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antică. Şi că din cauza asta azi, stăpânii marilor imperii economice nu vor ca noi să fim conştienţi de valoarea noastră ca naţiune.

Mă simţeam altul. Parcă dintr-o dată mi se luase o perdea de ceaţă de pe ochi. Undeva, în mine, clocoteam. Simţeam un val de ură urcând din mine. Aveam nevoie de un ţel în viaţă şi îl găsisem: să le arăt românilor cine eram noi, în realitate.

Apoi a vorbit despre Biblie. A arătat latura violentă a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greşelile făcute. Pe de altă parte, a subliniat caracterul indulgent al lui satan care recunoaşte că omul este supus greşelilor şi că merită o şansă în plus. Ba, mai mult, satan oferă supuşilor săi o serie de alte vieţi, menite a-l ajuta să-şi îndrepte greşelile, pe când Dumnezeul Bisericii dă o singură viaţă iar la sfârşit pedepseşte.

Încet, încet, simţeam că are dreptate. Şi îmi doream să aflu cât mai multe despre satan, cel care se luptă pentru drepturile noastre, ale oamenilor. Am plecat de la întâlnire foarte entuziasmat. Acasă mi-am făcut în camera mea un altar la care mă închinam în fiecare noapte lui satan. De ce noaptea? Pentru că însăşi Biblia spune că din Întuneric s-a făcut Lumină. Ceea ce însemna că Întunericul cuprindea Lumina în el.

De fiecare dată când pronunțam numele, satan, simţeam cum mă cuprind fiori. Sacrificiul Paştelui anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizaţie a lui satan. Am petrecut-o toţi într-o zonă de munte, unde se spunea că se coborau sacerdoţii dacilor ca să primească porunci de la stăpânul tenebrelor, de la Zamolxis.

Am aniversat victoria celor rămaşi credincioşi lui satan, în cumplitul an 1, când forţele adverse, conduse de Iisus, au intenționat să preia conducerea Pământului. Pentru că a îndrăznit să se răscoale împotriva stăpânului de drept, Iisus a fost răstignit iar apostolii lui împrăştiaţi. Însuşi marele stăpân fusese prezent la crucificare, în norii care au întunecat cerul în acele momente. Şi tot el lovise templul iudeilor. Aşa ni se spunea.

Şi ni se mai spunea că cei care îl vor urma pe satan vor fi mereu protejaţi de necazuri, de boli şi de sărăcie. De ce să nu recunosc, toate astea se petreceau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu mă aşteptam. Şi nici cu banii nu stăteam prost. Doar că, la un moment dat, s-a petrecut ceva.

Eram într-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebră. Urma să trezim spiritele unor morţi în numele lui satan şi să le trimitem să pedepsească nişte oameni, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumânările, ne-am spus incantațiile şi am aşteptat. Nu ştiam exact ce se va petrece, dar aveam încredere în cel care ne conducea. În clipa în care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simţit o răsuflare rece şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit eram pe patul unui spital şi o grămadă de medici în jurul meu – câţiva dintre ei erau adepţii ordinului. Mă priveau toţi cu compătimire şi cu invidie în acelaşi timp. Atunci am aflat că satan mă alesese pe mine să fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare aspect cerut era necesar să fie dat ceva Stăpânului.

De data aceasta, eu fusesem ales să fiu cel ce dă. Nu înţelegeam prea bine. Apoi am vrut să mă ridic şi… am înţeles: eram paralizat de la mijloc în jos. Şi nimeni nu-şi explica ce s-a petrecut. Cei care fuseseră cu mine în cimitir spuneau că am căzut efectiv la un moment dat, fără nicio explicaţie. Din punct de vedere clinic eram perfect sănătos.

Crucea „Răstignitului”

Au urmat 9 luni de coşmar în care simțeam cum lumea mea se prăbuşea. Foştii mei colegi mă vizitau din ce în ce mai rar. Mă încurajau spunând că nu e cazul să disper, pentru că eu eram printre cei aleşi şi că mai bine să-i mulţumesc lui satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu mă întrebam de ce avea satan nevoie de un paralitic, de ce era necesar să îmi ia mie dreptul la o viaţă normală?

Într-o zi, când eram singur aveam nevoie să ajung la baie. Nu era nimeni să mă ajute. Am apucat cârjele şi am dat să mă ridic. După ce am făcut 2 paşi am căzut la pământ. Plângeam de disperare. Ce fusesem şi ce ajunsesem…

Şi atunci s-a petrecut ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din faţa blocului. Şi atunci am văzut… pe perete se vedea o cruce „întoarsă”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defăimam şi spuneam că e a „Răstignitului” ce şi-a primit pedeapsa pentru trufia lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, în clipele în care „Stăpânul” mă uitase. Am simţit cum din mine iese o flacără. Apoi am leşinat…

Când m-am trezit eram în pat şi ai mei erau pe lângă mine. Mama plângea. Nu ştiam de ce. Şi mi-a spus că în timpul leşinului, inconştient fiind, îmi mişcasem degetele de la picioare. Am încercat şi atunci şi aşa era. Mai mult, simţeam furnicături pe amândouă picioarele. Restul e simplu. În câteva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au întors spatele. Şi dacă nu o făceau ei, aş fi făcut-o eu. Iar acum, de câte ori trec pe lângă o biserică, intru şi aprind o lumânare. Şi mă rog pentru toţi cei rătăciți, aşa cum am fost eu. Mă rog ca Dumnezeu să nu-și întoarcă faţa de la ei, aşa cum nu şi-a întors-o de la mine. Amin!

Sursa: ortodoxia.me

Citiți și:
Cei răi încearcă să ne dezbine, dar aceștia în final vor eșua
«America în plină transă malefică» – o șocantă descriere din interior a proiectului guvernamental secret MK-Ultra

 

yogaesoteric
19 noiembrie 2022