Mulţumirea și lauda, ingredientele rugăciunii care ne transformă

Asimetria dintre cererile și mulţumirile pe care le aducem în închinarea noastră reprezintă un subiect pe marginea căruia orice creștin poate vorbi, și nu doar din auzite. Câtă vreme privim lauda și mulţumirea doar ca pe niște datorii care se cer împlinite, ratăm cele mai mari binecuvântări care pot poposi peste o inimă plină de gratitudine.

În cadrul unei conferinţe de evanghelizare sponsorizate de Billy Graham, un cambodgian a povestit experienţa detenţiei sale în regimul lui Pol Pot, cel care a provocat moartea a cel puţin un milion și jumătate de cambodgieni. Închis într-un lagăr de concentrare unde cruzimea și moartea pândeau la fiecare colţ, sigur că nu va supravieţui acestor condiţii, deţinutul a urmărit să-și petreacă timpul rămas căutând mai mult prezenţa lui Dumnezeu. A constatat curând că era imposibil să găsească fie și câteva minute de liniște.

În cele din urmă, descoperind că nimeni nu voia să cureţe latrina, creștinul nostru a cerut să i se încredinţeze lui această sarcină, doar pentru a descoperi că acolo nu era întrerupt și nici ameninţat să termine munca mai repede. Poate că mirosul era mai mult decât ar fi putut suporta cineva neobișnuit cu o astfel de corvoadă. Dar acolo era locul în care „puteam să văd cerul albastru. Îl lăudam pe Dumnezeu că am mai supravieţuit unei zile”, povestește el, mărturisind că minutele de muncă umilitoare au devenit „momente glorioase de întâlnire cu Dumnezeu”.

Dacă ar răspunde onest unui sondaj pe tema recunoștinţei, probabil (prea) mulţi creștini ar admite că nu I-au mulţumit recent lui Dumnezeu – pentru cer, pentru pomii înfloriţi sau în straie de toamnă, pentru ţârâitul greierilor, pentru pâinea care crește în cuptor, pentru clinchetul vocilor de copii sau pentru fiecare deget mișcat fără durere. Pentru viaţă, în cele din urmă, cu pleiada ei de daruri, și pentru pacea unui mâine în care ne este promisă prezenţa Lui.

Desigur, fiecare avem momentele noastre în care inima dă pe dinafară de recunoștinţă, în timp ce ne simţim cei mai binecuvântaţi dintre muritori. Însă, dincolo de ocaziile speciale sau de momentele în care ochii sunt larg deschiși spre minunile din viaţa noastră, avem nevoie să facem din recunoștinţă un mod de a trăi și un mod de a ne închina, iar pentru aceasta avem nevoie de întâlnirea cu Dumnezeu, Izvorul oricărui dar bun pe care îl ţinem în palme.

 În centrul vieţii noastre

Există o diferenţă între a-I mulţumi lui Dumnezeu și a-L lăuda, scrie pastorul Brian Chilton: mulţumirea se leagă de ce a făcut Dumnezeu pentru noi, iar lauda înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru cine este El – iar aici fiecare este liber să experimenteze ceva din măreţia, bunătatea, dragostea și puterea Lui. Unul dintre motivele evidente pentru care lauda și mulţumirea apar mai degrabă fulgurant în rugăciunile creștinilor este acela că viaţa de rugăciune a omului modern s-a subţiat foarte mult. Comentând un studiu care arată că mulţi pastori americani nu petrec mai mult de 7 minute pe zi în rugăciune, Chilton afirmă că „eșecul nostru de a ne ruga reprezintă, de fapt, eșecul nostru de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, care e de fapt adevăratul obiectiv al rugăciunii”.

Pentru un creștin, rugăciunea este esenţială precum este contactul cu baza de lansare în cazul cosmonauţilor ajunși în spaţiu, scrie profesorul Roberto Badenas. Pierderea contactului e cel mai nedorit aspect care li se poate petrece, atât astronauţilor, cât și creștinilor. Ceea ce este important să învăţăm este ca rugăciunea să nu fie redusă la un monolog plicticos, pentru că ea nu este informarea Cuiva care oricum știe tot, ci este absolut necesar să însemne deschidere, apropiere și părtășie. Până la urmă, rugăciunea înseamnă relaţie, și pentru a putea dezvolta această relaţie, avem nevoie să ne oprim din ceea ce facem ca să alegem „partea cea bună”, care nu ne va fi luată, despre care vorbea Iisus în casa Martei și a Mariei.

Despre faptul că Dumnezeu ajunge să fie centrul vieţii celui care nu face din rugăciune un ritual, ci o întâlnire, vorbește și rugăciunea puritanului, care închide în câteva cuvinte toată noima unei mulţumiri ce nu poate fi reţinută. În faţa unui prânz mai mult decât sărăcăcios, compus dintr-o bucată de pâine și un pahar cu apă, puritanul exclamă: „Toate acestea și, pe deasupra, și Isus!”

 Binecuvântarea de a fi un închinător recunoscător

Iisus Hristos ne-a oferit un exemplu și în ce privește viaţa de rugăciune. Știm din Evanghelii că obișnuia să se roage în locuri retrase și că își petrecea uneori întreaga noapte în rugăciune, așa cum s-a petrecut înainte de a-i alege pe cei 12 ucenici (Luca 6:12). De asemenea, știm că, după ce a fost botezat, rugăciunea Sa a deschis cerul (Luca 3:21) și că ultimele Sale cuvinte, înainte de a-și da duhul, au fost o rugăciune: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46). Biblia raportează, de asemenea, câteva ocazii în care Iisus a mulţumit Tatălui Său – la cina cea de taină (Luca 26:26-28) sau înainte de minunea înmulţirii pâinilor (Matei 15:36).

Vechiul și Noul Testament sunt înţesate de rugăciuni de mulţumire, înălţate în circumstanţe dintre cele mai diferite, de la recunoștinţa exprimată la vindecarea unei boli incurabile (Luca 17:16), la imnuri de laudă intonate în carceră (Faptele apostolilor 15:24-25). „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!” este laitmotivul Psalmului 107. Pe de o parte, autorul reliefează economia de recunoștinţă cu care răspundem bunătăţii dumnezeieşti. Pe de altă parte, construcţia frazei este incompletă: este prezentă doar propoziţia circumstanţială condiţională, dar regenta lipsește.

E ca și cum psalmistul ar vrea să transmită că un șir de daruri bune se vor rostogoli peste noi ca efect al gratitudinii noastre, dar se oprește chiar atunci când să le dezvăluie, lăsându-și cititorii să descopere ei înșiși binecuvântările unei inimi mulţumitoare. „Mulţumirile și laudele noastre nu-L vor face pe Dumnezeu mai puternic sau mai important decât este deja, dar vor produce o transformare semnificativă în experienţa noastră creștină”, scrie jurnalistul creștin Mike Bennett.

În primul rând, a-L lăuda pe Dumnezeu înseamnă a te așeza în locul în care poţi dobândi o nouă perspectivă asupra tuturor evenimentelor care se petrec în viața ta. Concentrarea pe Dumnezeu, Cel care a creat cerul, pământul și tot ce ne înconjoară ne ajută să privim într-un mod mai realist problemele cu care ne confruntăm, oricât de greu de rezolvat par ele în acel moment. De asemenea, atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru Cine este El în relaţie cu noi, deslușim mai bine realitatea din spatele cortinei și primim pace și stabilitate, oricât de haotică ar fi viaţa noastră. Nu în ultimul rând, „contemplarea Creatorului ne transformă, ne face să-I semănăm”, susţine Bennett.

„Tu, care te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile, modifică ordinea prezentă a rugăciunii și amestecă lauda cu cererile tale”, este sfatul unei autoare creștine care remarcă, din proprie experienţă, că mulţumirea consolidează credinţa închinătorului și conferă mai multă putere rugăciunilor sale. De altfel, este ușor să devii mulţumitor atunci când realizezi că, mergând pe urmele oricărui dar bun din viaţa noastră, Îl vom găsi pe Dumnezeu în spatele Lui. Iar, atunci când viaţa pare să nu ne mai ofere prea multe motive de recunoștinţă, în întunericul cel mai dens, încă Îi putem mulţumi Lui nu doar pentru lumina drumului deja parcurs sau pentru lumina care va străluci peste noi în viitor, dar și pentru faptul că El alege întotdeauna să rămână cu noi în porţiunile întunecoase ale călătoriei noastre, fie că-I simţim, fie că nu-I simţim prezenţa.

 O iubire mai presus de meritele noastre

„Dintre toţi dumnezeii mitologiei, ai literaturii și religiilor, acesta este singurul Dumnezeu zdrenţuros”, observă scriitorul John Ortberg, concentrându-se asupra umilinţei la care a consimţit Fiul lui Dumnezeu. El este Dumnezeul care s-a născut într-o iesle, pentru că la han nu s-a găsit niciun loc pentru Maria și pruncul ei. Este Dumnezeul care a trudit în atelierul de tâmplărie al lui Iosif, finisând lemnul cu mâinile Sale, trăind în mijlocul locuitorilor unui orășel care nu se bucura de o reputaţie prea bună („Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret»?”). Acesta este Dumnezeul care a fost trădat de unul dintre ucenicii Lui, vândut pe un preţ derizoriu, părăsit de cei mai apropiaţi colaboratori ai Săi și lăsat să meargă singur pe drumul rușinii și al suferinţei. Cel pe care poporul ales L-a respins, Cel atât de urât de conducători încât aceștia s-au coalizat cu stăpânirea romană pentru a-L putea ucide. Cel ale cărui cicatrici nu s-au șters după înviere, rămânând gravate în palmele Lui ca o asigurare că nu putem fi vreodată uitaţi.

El este Dumnezeul care „suferă și moare mai rău decât ar putea-o face vreo fiinţă umană”, după cum observă scriitorul Clifford Goldstein. Durerea este personală și intimă în același timp – nu poate fi împărtășită pe deplin altuia, așa că niciun om, indiferent cât de îngrozitor ar fi pătimit, nu a putut suferi mai mult decât permit limitele noastre de fiinţe finite. Singurul care a trecut prin agonia de a purta durerea, păcatul și pedeapsa pentru fiecare om care a trăit sau va trăi vreodată pe această planetă căzută este Iisus Hristos, punctează Goldstein. Iar motivul pentru care S-a lăsat frânt sub o durere prea intensă ca să fie măcar imaginată a fost dragostea. A fost dorinţa de a croi din nou, peste abis, o cale de a fi împreună, noi și El, pentru totdeauna.

Cea mai mare pierdere a celor nemântuiţi va fi „o pierzare veșnică de la faţa Domnului și de la slava puterii Lui”, scrie apostolul Pavel. Mai rea decât o moarte din care nu mai există înviere este pierderea oricărei șanse de a-L mai cunoaște vreodată pe Dumnezeul pe care L-au respins fără ca să-I fi cunoscut mai întâi bunătatea neasemuită.

Deseori venim la rugăciune grăbiţi, obosiţi, neliniștiţi, cu umerii încovoiaţi de toate cererile pe care le-am dori îndeplinite. Nu reușim să ne oprim suficient cât să ne liniștim și să facem tăcere în sufletul nostru, pentru a-L auzi, dacă ar dori să ne spună ceva. Îngenunchem împovăraţi și ne ridicăm adesea cu aceleași poveri, pentru că Îi căutăm mai mult ajutorul decât prezenţa.

Într-o lume locuită de păcat, întotdeauna vom avea cereri pe care să I le aducem și întotdeauna El Se va opri să le asculte. Ce-ar fi însă dacă L-am căuta fără grabă, nu pentru a ne rezolva lista inepuizabilă de nevoi și probleme, ci doar pentru a fi cu El. De dragul Lui. Doar pentru a petrece timp împreună, descoperind ceva mai mult din ce este El, deslușind mai limpede ce vrea să fim noi și zăbovind în prezenţa Sa îndeajuns pentru ca inima noastră să înveţe să bată în ritmul inimii Lui.

Citiți și:
Despre concentrare în rugăciune: Important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui și să nu te sperii dacă se petrece și altceva
Adevărată rugăciune nu necesită nimic mai mult, decât o mare dragoste exprimată faţă de Dumnezeu
 

yogaesoteric
25 aprilie 2021