Prăbușirea profesionalismului

Deunăzi, ministrul Educației declara că s-ar putea să apeleze la manuale din alte țări, căci elaborarea indigenă de manuale nu este satisfăcătoare. Este greu să știm cât de serioasă este afirmația, dar este sigur că ea sugerează multe. Înainte de toate, că s-ar fi prăbușit – mai cu seamă în licee și universități – priceperea de a scrie manuale.

Afirmația, ne place sau nu, bate oricum mult mai departe și aduce în discuție profesionalismul din societate. Dacă privim lucrurile începând cu ce se petrece „sus”, atunci nu ne mai mirăm. Nu vedem șefi care nu înțeleg nici măcar Constituția, deși au jurat pe ea, și se angajează în litigii ridicole? Procurori care nu știu că profesiunea lor nu ține de activistica ordinară, ci este chestiune de cultură juridică și socială și de integritate? Nu se află în treabă cu aberații lideri de partide care nu au de fapt profesie, doar că după 1989 au nimerit prin locuri în care se dau funcții? Nu observăm inși care vor să conducă țara, dar ale căror programe sunt de nivelul compunerilor școlare? Nu vedem înlocuirea politicianului capabil să elaboreze o soluție în interes obștesc, cu politrucul intrigant? Nu vedem inși gonflați, care nu-și pot încropi singuri un text, ba publică cărți pe care autorii reali se ceartă? Nu vedem rectori de universități care nu au conceput vreo idee, afară de banala „nouă dați-ne bani!”? Nu vedem că se publică tot mai multe articole ISI, dar România importă proporțional mai multe patente decât oricând? Că nu se scrie istoria decât reluând clișee consumate? Că se dă tot mai greu o sentință nepătată de intervenții? Nu vedem cum, într-o perioadă de boom imobiliar, se aruncă la grămadă construcții pe suprafețe, fără considerente arhitecturale și de sistematizare? Nu vedem cât de greu se face un podeț, cât de anevoie se trage o linie dreaptă? Nu vedem că meseriașii demni de încredere sunt tot mai rari? Că dezbaterea profesională, câtă era, s-a stins în multe domenii? Iar lista nu se încheie.

România dă astăzi prea multe semne că se află în fața unei prăbușiri a profesionalismului. Aceasta în condițiile în care sistemul meritocratic, cât a fost, s-a evaporat, nepotismul și alte mecanisme nefaste au ocupat instituțiile, iar emigrarea de forțe profesionale continuă.

O discuție asupra nivelului profesional nu este nouă, căci ceva grav s-a petrecut. Nu altcineva decât un om cu sagacitatea lui Alan Greenspan semnala acum un deceniu scăderea profesionalismului care a creat faima Europei. Habermas sesiza, acum treizeci de ani, declinul elitei politice europene și încetarea politicii orientate spre mari performanțe în interes public. Analize recente vorbesc de ultimii solitari care mai gândesc pe cont propriu realitatea.

În accepțiunea cea mai larg împărtășită, profesiunea este acea îndeletnicire cu caracter permanent, bazată pe o formare specializată și calificare atestată, din care o persoană își dobândește resursele economice. Se pot comenta aceste componente de fiecare dată. Cât trăiește persoana din profesiune? Cât de bună a fost formarea sa specializată? Cât de remarcabilă este calificarea? Cât de justificată este poziția obținută în raport cu formarea, calificarea, prestația?

Dar mereu legat de profesiune este faptul că posesorul ei poate face ceva distinct, concret. Lăcătușul, electricianul, informaticianul, inginerul, medicul, profesorul se bucură de astfel de nume căci ei pot face ceva aparte, inconfundabil. Suntem astăzi în situația în care fiecare poate face ceva conform profesiunii pe care pretinde că o stăpânește?
Tocmai aici este problema. Capacitatea de a face ceva conform profesiunii pretinse este mică. Cu siguranță, deja este prea mică.

Cel mai proeminent pedagog al acestor ani, Howard Gardner, făcea distincția între „a fi profesionist”, în virtutea unei calificări, la rigoare formale, și „a te comporta ca profesionist”. El insista asupra celei de a doua calități, prezumând că prima este satisfăcută. Numai că, la noi, s-a ajuns în situația în care nici prima nu se mai atinge indiscutabil. Iar exemplele sunt multe. Și nici nu luăm în seamă aici calificările ce se dovedesc false – obținute prin plagiat, examene luate pe sub masă și aranjamente nenumărate!

În definitiv, trebuie acceptat că în situația în care un meseriaș își verifică pregătirea prin soluțiile tehnice pe care le oferă practic în împrejurări variate, ar trebui ca și inginerul, profesorul, politicianul și oricine să se verifice la fel. Altfel spus, având soluții pe care cei de altă profesiune nu le au neapărat. Întrebarea simplă ce se pune în fața oricui este: ce poți face cu mintea și brațele tale în plus față de cei de alte profesiuni și față de cei din jur?

O carte tipărită nu de mult în Germania (Katharina Blass, Armin Himmelrath, Berufschulen auf dem Abstellgleis. Wie wir unser Ausbildungssystem retten können, Edition Körber Stiftung, Hamburg, 2016) aduce întreaga discuție privind profesionalismul pe pământ. Adică, pe terenul formării pentru profesiuni – oricare ar fi ele. Ea apucă problema de acolo de unde trebuie apucată – educația. Teza ei este aceea că „școlile care pregătesc pentru profesii oferă în multitudinea lor un rezervor aproape inepuizabil de bune idei pedagogice și formare generală orientată spre praxis, de modele de învățământ sustenabile și de diferențiere individuală, trăită, a formării”.

Nu este prima carte care atrage atenția asupra erorilor de direcție din învățământul actual. Un filosof proeminent (Julian Nida-Rümelin, Der Akademisierungswahn – zur Krise beruflicher und akademischer Bildung, Edition Körber-Stiftung, Hamburg, 2014) a atras atenția asupra obsesiei studiilor superioare cu orice preț. Mai cu seamă în situația în care societățile actuale au nevoie acută de profesioniști și în care pregătirea din universități s-a cam rupt de profesiuni, devenind, pe nesimțite, scop în sine! Ca indicator, astăzi se menționează faptul că, de pildă, în Germania se operează cu 330 de profesiuni, în vreme ce universitățile organizează 17.400 de programe de studii – o discrepanță ce arată clar cât de mult s-a rătăcit învățământul superior în raport cu lumea profesiunilor. Fostul ministru delegat pentru cultură din guvernul federal a formulat teza „nebuniei academizării (Akademisierungswahn)” în trei susțineri: este fals să se sugereze tinerilor că numai studiile superioare le permit să se realizeze demn; este fals să se critice un tânăr pentru că a preferat o anumită profesiune; este falsă tendința de a ridica la rang universitar formarea pentru orice profesie.

Ambele cărți sunt pledoarii pentru o reevaluare a importanței și a ponderii școlilor profesionale în Germania și, prin implicație, a profesionalismului în universitățile germane. Punctul de plecare este situația dată: în 2014, Germania avea înscriși în universități 2,8 milioane de tineri, iar la școlile profesionale 1,4 milioane – ceea ce nu este acceptabil în raport cu nevoile economiei germane și cu asigurarea competitivității. Numai în anii următori, Germania va avea nevoie de cel puțin încă trei milioane de absolvenți de școli profesionale.

Acum, problema profesionalizării se pune la o scară nouă. „Nu este vorba de a izola și demoniza parcursul academic, ci de a deschide căi ale formării și de a face să crească împreună. Școlile profesionale arată deja astăzi cum va arăta situația în viitor. Rețeta lor de succes oferită până acum doar tinerilor din sfera neacademică trebuie să devină, de aceea, standard: o diferențiere largă de specialități, diferențiere care face posibile cariere în grad înalt individuale și care are mereu în vedere opțiunile de formare în continuare și de carieră. Dacă ele realizează acestea, atunci școlile formatoare pentru profesie pot deveni locomotive conștiente de sine în discursul formării” (p.214).

Se știe demult că Germania nu stă rău în ceea ce privește profesionalismul. Totuși, ea își pune acum acut întrebarea dacă nu ar trebui consolidat. Nu ar trebui să facă ceva cei care stau tot mai rău?

În România, prin reforma din 1997-2000, lucrurile au fost puse pe o direcție apropiată de cea apărată în țări dezvoltate. Cu toate că era mare presiunea la a sincroniza efectivul de studenți, școlile profesionale au fost restabilite, iar profesionalismul a intrat în preocupări. La Programul european Vett, s-au adăugat extinderea „educației duale”, ce avea deja o oarecare tradiție, și încurajarea urmării de școli profesionale deschizând șansa continuării învățării la alte niveluri. Numai că, într-un elan demagogic, școlile profesionale au fost convertite ulterior într-un fel de licee. Pregătirea retorică a prevalat astfel în fața celei profesionale, nu numai la acest nivel, ci și în învățământul superior, de fapt în întregul învățământ.

Acum ar trebui reluat ceea ce s-a făcut în 1997-2000, amplificat și dus mai departe. Recent, o ziaristă prezenta entuziasmată faptul că România exportă pufuleți. Este bine, dar ar trebui să ne aducem aminte că țara exporta altădată mașini Aro, instalații petroliere și aparatură complexă și că în țările din jurul nostru se produc, totuși, Mercedes, BMW și alte mașini și aparate din avangarda industrială.

Citiți și:

Odă Mediocrității!


Istoricul Alex Stoenescu face dezvăluiri despre generația facebook: În următorii 15-25 de ani va fi un dezastru al competenței 

yogaesoteric

24 octombrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More