„Nobleţea adevărată înseamnă smerenie”

Nobleţea adevărată, ne face să înţelegem Preasfinţitul Nichifor, nu este altceva decât însuşirea fiilor lui Dumnezeu, aceia care şi-au asumat această demnitate printr-o viaţă de jertfă, prin cruce şi prin dobândirea smereniei. Este greu să înţelegi ce este aceea nobleţe dacă nu ai cunoscut oameni care o întrupează. Aceştia sunt oameni ai lui Dumnezeu care, micşorându-se pe sine, Îi fac loc Domnului în inima lor, dar prin aceasta îşi măresc statura până la aceea de moştenitori ai Împărăţiei, ca fii de drept ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei ce ştiu şi cheamă numele Domnului în întreaga viaţă a lor.

– Preasfinția Voastră, despre nobleţea duhovnicească ne-au vorbit mulţi sfinţi. Sfântul Paisie Aghioritul spune că „Nobleţea duhovnicească înseamnă jertfă. Un suflet nobil are pretenţii numai de la sine, nu de la ceilalţi”. Cum să dobândim nobleţea în aceste vremuri dominate de egoism?

– Da, Sfântul Paisie a avut această nobleţe duhovnicească şi a trăit-o drept. Îndrăznesc să adaug că nobleţea duhovnicească nu înseamnă doar jertfă. O mamă se poate jertfi pentru copilul ei, dar o face rămânând într-un spirit de posesiune şi poate chiar mutilându-i libertatea. Într-adevăr, nobleţea duhovnicească înseamnă jertfă, dar mai mult decât jertfă ‒ aș spune că nobleţea este mai aproape de smerenie decât de jertfă. Nobleţea adevărată înseamnă smerenie. Pentru că se cuvine să facem distincţie între nobleţea care înseamnă o asumare a unor bune maniere, a unor reguli de conduită, şi nobleţea care vine din smerenie, nobleţea care vine din căutarea sfinţeniei, nobleţea care vine din întâlnirea cu Dumnezeu şi cu omul smerit, care a ajuns cu adevărat la această nobleţe duhovnicească.

Nobleţea care vine din bune maniere este bună și ea, nu-i de neglijat, nu se dobândeşte uşor, fiind un pas înainte faţă de grosolănie, faţă de bădărănie, dar nobleţea aceasta are dezavantajul că poate ascunde în ea un egoism, o mândrie bine camuflată. Cel ce a dobândit aceste maniere poate să trăiască într-o lume imaginară, în care îl respinge pe cel ce nu concordă cu această imagine despre sine pe care şi-a creat-o. Cel smerit însă nu gândeşte aşa. Cel smerit şi-a dobândit smerenia printr-un act de curaj: de a duce porunca lui Dumnezeu până la capăt. Cel smerit nu-şi pune imaginea pe un piedestal la care ajunge într-un chip narcisist şi pe care aproape că i-o impune celuilalt. Cel smerit nu ţine la maniere mai mult decât la relaţia cu omul. Cel smerit vede şi în cel care încă poartă bădărănie şi neşlefuire ‒ dar poate avea onestitate, dar poate avea curaj, dar poate avea jertfire de sine – vede acel potenţial şi-l dezvoltă. Vedem că Domnul Însuşi S-a apropiat de vameşi, de păcătoşi şi de desfrânaţi. Nobilul din vechime îşi păstra o anumită verticalitate şi, în sens peiorativ, acel „nas pe sus”. El nu avea ochi de privit în lumea celui ce n-a avut privilegiul bunelor maniere. De multe ori, acest fin dispreţ îl izola şi, desigur, îl îndepărta de Domnul, în măsura în care s-ar fi apropiat vreodată de Dumnezeu.

– Ce alte calităţi, alături de smerenie, definesc un om cu suflet nobil?

– Acestea, în primul rând, sunt cele care definesc nobleţea: grija pentru celălalt, grija de a nu răni. Iertarea este apanajul celui nobil. Şi dacă nobleţea bunelor maniere se poate învăţa, și nobleţea duhovnicească se poate învăţa. Spune la Pateric: „Du-te şi lipeşte-te de cel smerit şi vei fi și tu smerit”, iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că „Tovărăşiile rele strică deprinderile bune” (I Corinteni 15:33) şi pot strica sufletul celui ce caută într-adevăr cele duhovniceşti.

Chipul bucuriei

Pilda celui nobil, atunci când se impune, întotdeauna este urmată. Vedem că la Sfântul Antonie cel Mare au mers trei călugări care căutau cuvânt. Şi unul dintre ei, de fiecare dată când venea, nu punea nicio întrebare, încât Sfântul Antonie, la un moment dat, s-a mirat şi a spus: „Toţi cei care vin aici tot timpul mă întreabă, dar tu niciodată nu mă întrebi nimic”. Şi acela, surprinzător, răspunde: „Mi-e de ajuns să te văd, Părinte”. Şi am gândit nu doar că „mi-e de ajuns”, ci este poate mai important decât căutarea celorlalţi. Pentru că atunci când eu sunt atent la celălalt, când eu am ochi să văd, să cuprind purtarea celuilalt, această nobleţe din mişcări, de cum se aşază, de cum vorbeşte, de cum te priveşte, această nobleţe îmi transmite un fel de-a fi, care însuşi poate fi moştenit.

De fapt, pe mine mă seduce un chip pe care Dumnezeu îl conturează acolo după chipul şi asemănarea Sa și, prin acest chip, eu, urmărind să merg înainte, să mi-l însuşesc, încep încetul cu încetul să-l dobândesc, mai ales când aceasta se face cu rugăciune şi cu credinţă. Pentru că nobleţea adevărată este un act de credinţă. A ierta este un act de credinţă. Şi, iată, o altă trăsătură fundamentală a nobleţei este capacitatea de a ierta, capacitatea de a trăi relaţiile, nu de a bloca relaţiile, nu de a rămâne în resentimente, în reamintirea răului.

– Vă rugăm să ne vorbiți despre oamenii cu suflet nobil pe care i-aţi cunoscut.

– Mulţi dintre ei trăiesc, unii chiar sunt cunoscuţi. Voi urmări să nu dau nume, dar ştim că omul cu nobleţe duhovnicească este recunoscut şi iubit şi căutat de ceilalţi; chiar şi cel care încă n-a dobândit nobleţea duhovnicească îl caută pe cel ce s-a înveşmântat în veşmântul fin şi frumos al smereniei şi nobleţei. Cunosc, bunăoară, oameni care au intrat de tineri cu râvnă în mănăstire, dar cunosc şi oameni care au intrat după o îndelungă experienţă de viaţă, aproape în pragul pensiei, şi au intrat cu această nobleţe duhovnicească, cu un curaj, cu o prospeţime, cu o tinereţe de-a sluji celuilalt, de-a se bucura.

Iată, o altă calitate a nobleţei este bucuria. Cel ce are nobleţe duhovnicească, oricât de grele i-ar fi nevoinţele, are acest chip al bucuriei. Cuviosul Paisie Aghioritul era el însuşi un om bucuros. Sfântul Serafim din Sarov, care a trăit în grele nevoinţe, îi întâmpina pe oameni cu această exclamaţie: „Hristos a înviat, bucuria mea!”. Era un om care se bucura şi transmitea bucurie. Nu înseamnă neapărat că cel care are nobleţe duhovnicească a fost un răsfăţat al sorții, dar este uşor să-ţi păstrezi o subţirime a gestului, o căldură sufletească cu ceilalţi cât timp nu ai fost încercat. Însă când viaţa te-a trecut prin suferințe grele, atunci nobleţea aceasta devine mult mai adâncă. Şi, iată, nici Cuviosul Paisie, nici Sfântul Serafim din Sarov nu au fost oameni care să caute lipsa de încercare; dimpotrivă, prin necazuri şi-au dobândit mai adânc bucuria. Deseori vedem la omul care are nobleţe duhovnicească – şi, într-adevăr, am cunoscut mulţi şi în zilele noastre – această constantă a bucuriei şi acest curaj de a sluji celuilalt fără a cuantifica recunoştinţa pe care ar putea să o primească, ci pur şi simplu această slujire își are resurse mai adânci, care întotdeauna sunt legate de înţelegerea nobleţei dumnezeieşti.

– Într-adevăr, sunt oameni care transmit multă bucurie, în ciuda greutăţilor prin care trec. De unde găsesc resurse să se bucure?

– Pentru că Domnul nu a fost mincinos atunci când a spus: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11:28). Această fericire nu este o fericire ce vine după moarte, ce vine la sfârșitul unui necaz, ce vine ca un soare după furtună. Această fericire este o constantă. Harul lui Dumnezeu este o putere ce i se dă omului. Şi această putere întotdeauna se reflectă în bucurie şi în echilibru sufletesc. Sfântul Apostol Pavel însuşi deţinea bucuria ca roadă a duhului cf. Galateni 5:22. Prin urmare, nobleţea duhovnicească este semnul vădit al apropierii de Dumnezeu. Ca în acele versuri inspirate: „Eşti un trandafir?” „Nu, sunt o frunză” „Nu, eşti un trandafir, că miroşi a trandafir!” „Nu, sunt o frunză, dar am stat lângă un trandafir…”.

Omul care în mod obişnuit îşi apropie sufletul de Dumnezeu începe să dobândească firesc această nobleţe. Îl vedem pe Sfântul Siluan ‒ care a fost un ţăran aspru, care a trăit într-o familie de ţărani ‒ că dobândise, din gândul la dragostea lui Dumnezeu, o asemenea nobleţe duhovnicească, încât Părintele Sofronie ‒ om crescut într-o familie în care generaţii şi generaţii au cultivat o anumită nobleţe, un erudit la vremea aceea şi nu numai la vremea aceea ‒ vedea în purtările sale o gingăşie şi o nobleţe mult mai înalte decât ale cuiva născut în porfiră.

„Viaţa ta devine rugăciune”

– Cum să ajungem ca „toată grija cea lumească să o lepădăm” atunci când ne aşezăm la rugăciune?

– Este necesar să ne rugăm pentru asta: „Doamne, ajută-mi Tu să lepăd toată grija cea lumească! Ajută-mă Tu, întăreşte-mi credinţa!”. Apostolii înşişi s-au rugat: „Întăreşte-ne credinţa!”, încât aceasta să fie și pentru noi o rugăciune. În momentul în care văd că atenția mi se risipeşte, că gândurile pornesc spre alte griji, deja pot să fac din asta o rugăciune şi să exersez rugăciunea aceasta pe parcursul întregii zile. Căci dacă mă obişnuiesc să mă rog ‒ de multe ori fugitiv şi sărac ‒ doar dimineaţa şi seara, sau doar duminica la biserică, e de înţeles că mă vor urmări toate imaginile care m-au copleşit şi cărora eu le-am dat spaţiu în acel timp. În măsura în care voi da mai mult spaţiu rugăciunii, mai mult spaţiu întâlnirii cu Dumnezeu, deja toate celelalte vor avea o putere mai mică asupra mea.

– Totuşi, sunt persoane care au servicii foarte solicitante şi mulţi copii şi din această pricină au foarte puţin timp de rugăciune. Ce sfaturi le daţi ca să se poată ruga mai mult?

– În primul rând, să înţeleagă că lucrarea pe care o fac este ea însăşi o rugăciune. Atunci când eu lucrez pentru întreţinerea familiei, chiar şi această muncă este o formă de rugăciune. Dar depinde şi cum lucrezi. Dacă eu dau cu mătura într-un birou şi, dând cu mătura, gândesc: „Uite cât de bine o duce ăsta! Uite cât de rău o duc eu!” şi eventual mai ascund şi gunoiul pe sub covor, sigur că atitudinea aceasta îmi creează o stare care mă oboseşte. Dar dacă în timp ce dau cu mătura Îl slăvesc pe Dumnezeu că am un serviciu şi pot câştiga un ban, că nu sunt paralizat la pat şi că am bucuria de a lucra, că Dumnezeu vede lucrarea mea şi că nu-i ceva neînsemnat acesta, deja intru într-o stare prielnică rugăciunii.

Și acolo, la birou, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru că mi-a dat putere şi pentru că viaţa mea este o viaţă frumoasă. Eu pot să am cea mai frumoasă meserie, dar să mă duc cu nemulţumire la muncă şi această stare să mă îmbolnăvească sufleteşte. Atunci când omul învaţă să mulţumească, învaţă să descopere lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lui din fiecare zi, viaţa lui devine rugăciune. Părintele Sofronie însuşi spunea că s-a plâns cândva duhovnicului său: „Părinte, dar eu am paisprezece ascultări!” şi duhovnicul înţelept i-a spus: „Nu-i adevărat, ai o singură ascultare!” „Ba nu, am de făcut şi asta, şi asta, şi asta…” „Da, dar nu le faci pe toate odată. Atunci când te duci să faci prescuri, faci numai asta, și asta ţi-e ascultarea. Fă-o cu pace, fă-o fără grabă, fă-o cu mulţumire şi o vei face cu rugăciune. Atunci când te duci să scoţi apă din fântână, o faci numai pe asta, şi fă-o fără să te îngrijorezi de celelalte pe care le mai ai de făcut”.

În felul acesta, dacă vei trăi cu doxologie şi cu mulţumire, viaţa ta devine rugăciune, chiar dacă este una presantă. Şi, într-adevăr, este presant timpul în care trăim. Într-un fel trăieşti într-un oraş foarte mic, ca Tecuciul, altfel într-un oraş ca Bucureştiul, când numai pentru a ajunge la serviciu, dacă sunt la volanul maşinii, deja este o încercare – a răbdării, a nobleţei sufleteşti și chiar a credinţei.

– Vedem, din păcate, că în zilele noastre foarte multe familii se destramă. Ce sfaturi le daţi familiilor pentru a rămâne unite?

– În primul rând, să-şi aducă aminte de Sfânta Cununie, de binecuvântarea primită şi de faptul că nunta înseamnă responsabilitate. Nunta nu înseamnă o întâlnire de trei-patru zile, nu înseamnă o viaţă cosmetizată ‒ nunta înseamnă să ne cunoaştem aşa cum suntem şi să adâncim dragostea noastră. Sigur că sunt multe aspecte care erodează căsnicia. Dacă eu ascund ceva de soţ, de soţie – detalii mici, bunăoară, că am salariu mai mare decât ştie soţul, sau mă duc la o petrecere cu băieţii fără să ştie soţia ‒, în momentul în care aspectele acestea nasc tot atâtea ziduri între noi, va fi mult mai greu de luptat pentru păstrarea bastionului căsătoriei. Dar atunci când se păstrează încrederea şi transparenţa între soţi, atunci când celălalt este asumat ca dar al lui Dumnezeu în viaţa mea, atunci căsătoria mea rezistă. Chiar şi în vremurile noastre ‒ sau mai ales în vremurile noastre, când celălalt îmi este un ajutor de nădejde.

– Pe ce să punem cel mai mult accentul în creşterea şi educarea copiilor astăzi?

– A le păstra libertatea, a-i face responsabili, dar în acelaşi timp şi a-i veghea, a le explica nevoia de a fi atenţi în jurul lor. Bunăoară, în mass-media ‒ mai ales la televizor, jocuri, chiar și știri ‒, vedem o adevărată agresiune asupra copilului. Paradoxal, în vremurile trecute era o sobrietate, un mesaj punctual care transmitea respect şi decenţă; sigur, s-ar fi putut face într-o manieră mai veselă. Astăzi însă, până și starea vremii se transmite într-un fel băşcălios până la vulgaritate, începând de la ţinută și continuând cu mişcarea și cu tonul vocii.

Când copilul vede succesiv aceste derapaje şi consideră ca autoritate pe cel ce comentează aşa ceva, va slăbi în această nobleţe duhovnicească. Pentru că se impune în zilele noastre un duh şmecheresc, un duh de mahala ‒ îl vedem atât de prezent! ‒ și atunci, sigur, ca părinte, pe de o parte este necesar să am grijă la ce vede copilul meu, cât şi cum vede; iar pe de altă parte, să fiu atent în ce fel fac această restricţionare, să nu fie una mutilantă pentru el, şi cum să-i explic, şi în ce măsură el va putea înţelege aspectele acestea.

PS Nichifor Botoșăneanul

Citiți și:
Despre descoperirea Dumnezeiască
Răbdarea și adevărata smerenie ne fac mai tari decât toți dușmanii noștri

 

yogaesoteric
25 martie 2022