Câteva scurte consideraţii cu privire la nenorocirea juridică pe care o constituie legea internării medicale forţate şi a carantinării

 

Dacă vă interesează ce ne aşteaptă în România viitorului apropiat, aveţi mai jos câteva scurte consideraţii cu privire la nenorocirea juridică pe care o constituie legea internării medicale forţate şi a carantinării pentru „risc epidemiologic”.

1. Conform art 3 (definiţii), carantina se dispune individual şi concret de DSP, cu indicarea posibilităţii contestării în justiţie, dar nu şi izolarea, care se face nu numai la domiciliu, ci şi în unităţi sanitare; singurul lucru bun în cadrul definiţiei izolării este că se vorbeşte de consimţământul persoanei, dar ce consimţământ este acela care se obţine prin ameninţarea cu dosar penal pentru răspândirea bolilor?

În cadrul textului relativ la „definiţii”, peste tot se vorbeşte de „probabilitate” şi de „agent patogen” – nicăieri, însă, nu există definiţii sau trimiteri clare la liste certe de agenţi patogeni; în textul legii, la art. 7 alin. 5, se vorbeşte de o viitoare hotărâre de guvern care va face această listă; deocamdată, însă, suntem la mâna CNSU şi a „specialiştilor” din comisia de cenzură strategică.

Definiţia „suspectului de a fi infectat sau contaminat” şi definiţia „persoanei suspecte” sunt nişte adevărate nenorociri juridice anti-constituţionale.

În primul rând, cum poţi considera că este suspect (=potenţial vinovat de ceva) un bun?
Cum poţi considera suspectă o persoană sănătoasă, care nu dă niciun semn de boală?
Dar persoana expusă / posibil expusă la „riscul epidemiologic”, cum se identifică? Şi cine emite suspiciunea?
A se observa că este vorba de o prezumţie de infectare sau de contaminare (suspect = „persoană sau bun considerat expus sau posibil expus”) similară cu o inadmisibilă prezumţie de vinovăţie.
Pe baza acestor „definiţii” nu mai avem voie să fim bolnavi sau să dăm semne de boală. Nici bunurile noastre nu mai sunt în siguranţă, dacă le lăsăm de izbelişte, la „voia” agenţilor patogeni, şi nu le lustruim de 5 ori pe zi cu dezinfectant.

În al doilea rând, cum este posibil să califici ca suspectă orice persoană care vine dintr-o zonă cu risc epidemiologic? Atrag atenţia că, în baza acestei fantastice legi pentru români, dacă circulăm liber în ţară sau în străinătate, toţi, absolut toţi suntem suspecţi. Cum se poate pune un asemenea stigmat pe fruntea unei întregi populaţii?

2. Conform art. 4, putem fi aglutinaţi prin simplu ordin al CNSU în grupuri populaţionale suspecte.

Dacă pentru nimeni altcineva decât pentru mine această formulă nu sună a segregare (pe criterii de suspiciune de infectare sau contaminare, pe criterii geografice, pe criterii rasiale sau altele), atunci înseamnă că nu mai înţeleg definiţia şi oroarea sociologică şi etică a segregării.

Grupurile populaţionale suspecte de infectare sunt stabilite de CNSU, prin comandantul acţiunii. Nici asta nu râcâie memoria nimănui, din perspectivă istorică?

3. Conform art. 5 alin 5, persoanele carantinate sau izolate la domiciliu vor fi obligate să suporte costurile internării medicale forţate consecutive (chiar dacă măsura iniţială este contestată/contestabilă). Aşadar, degeaba plătim contribuţii de asigurări sociale de sănătate (CASS) – dacă suntem băgaţi în puşcăria medicală pentru că am făcut vreo greşeală de respiraţie / spălare pe mâini / purtare a măştii în perioada izolării sau a carantinării ori pentru că nu le-am zâmbit cald poliţiştilor care ne vizitau de 4 ori pe zi, ca să mai stăm la taclale şi alte alea, suntem buni de plată; iar costul spitalizării unui asimptomatic este „micuţ” – cam 10 mii de euro pe excursie. Dacă facem 2-3 excursii de acest gen pe an, putem spune că agoniseala noastră s-a cam dus pe apa Covidului.

Notă importantă: nu se stabileşte nicio durată maximă internării forţate, a carantinării sau a izolării, deşi, în mod ironic, despre carantinarea bunurilor (care poate fi urmată şi de distrugerea lor) se spune că nu poate dura mai mult decât carantinarea sau izolarea persoanelor… Aşadar, nu e sigur că veţi plăti doar 10 mii de euro pentru puşcăria medicală – s-ar putea să fie un pic mai mult. Poate 50 de mii, că unii au fost ţinuţi în puşcăria medicală nu 10 zile, ci 60.

4. Deşi pare că este excepţională, de fapt izolarea şi internarea medicală forţată a asimptomaticilor poate fi în continuare o regulă, întrucât se poate ajunge, în condiţiile art. 7 alin.6, „pe baze ştiinţifice”, la necesitatea acestor măsuri. La ce baze ştiinţifice şi experţi virusologi apar zilnic la noi la tv, este clar că putem fi liniştiţi, ca a/presimptomatici – nu ne va lua nimeni din pat prea des, poate doar de două-trei ori pe an…

5. Vă temeaţi că în România vor ajunge să se aplice practicile din ţările scandinave de scoatere din familie cu forţa a copiilor, pentru că „este pentru siguranţa lor”?
E, nu e cazul să vă mai temeţi, căci temerea voastră s-a transformat în fapt.

Conform art. 7 alin.7 din proiectul de lege, în caz de apariţie a suspiciunii de infectare / contaminare în familie, autorităţile competente vor lua de îndată măsurile necesare, adică: internarea forţată, carantinarea sau izolarea părinţilor / tutorilor suspecţi de a fi infectaţi şi, atenţie mare, luarea spre „ocrotire” a copiilor din familie, în vederea plasării lor în instituţiile specializate. Adică la casele de copii (foster house, pentru corporatişti).

Dacă sunteţi suspecţi sau dacă sunteţi daţi în gât de un vecin ofticos ori de un vrăjmaş (care sunt încurajaţi să vă reclame imediat la 112, apropo), puteţi rămâne pe termene indefinite fără contact cu copiii voştri.
Mulţumim dlui Ciolacu, dar mai ales dnei Birchall (autoarea amendamentului) pentru asta.

6. Potrivit art. 12 din proiectul legii internării medicale forţate, a carantinei şi a izolării pe motive de risc epidemiologic, ordinele comandantului acţiunii date în aplicarea acestei legi sunt obligatorii pentru orice persoană, entitate privată şi autoritate publică şi sunt executorii de îndată (chiar dacă, post factum, pot fi atacate în justiţie). Dacă aceste ordine au caracter normativ, sunt obligatorii pe tot teritoriul ţării, ca şi legea.

Unu, comandantul acţiunii (care, ca şi Isărescu de la BNR, este şi va rămâne încă 30 de ani de acum încolo Arafat) este înscăunat, în sfârşit, fuhrer. Nu ne mai jucăm cu acte normative neclare, pe care CCR să le poată corecta – avem lege de întronizare! Mulţumim din inima dlui Ciolacu pentru asta.

Doi, până acum era nevoie de stare de urgenţă sau de stare de alertă ca ordinele comandantului acţiunii să fie obligatorii şi să se poată ţine la distanţă de spitale şi medici milioane de pacienţi pentru a putea băga în puşcăria medicală asimptomaticii, la grămadă cu pacienţii reali. E, începând de la intrarea în vigoare a acestei legi, nu mai este nevoie de formalităţi de-astea complicate, care mai merg şi pe la CCR sau Curţi de apel. Este suficient de acum încolo să se declare epidemie de către Ministrul Sănătăţii sau pandemie de către OMS, că intră în funcţie imediat furherul (pardon, comandantul acţiunii). Poate fi şi o epidemie / pandemie de diaree – cedarea puterii într-o singură mână este automată. Chestia cu posibilitatea de acţionare în justiţie este apă de ploaie (potenţial purtătoare de agenţi patogeni, deci nu apelaţi la ea) – justiţia romană rar are curajul să pună la îndoială deciziile comandantului acţiunii. Frica şi managementul acesteia o duc cel mai bine în justiţie. Pentru siguranţa voastră, nu îndrăzniţi să contestaţi, rămâneţi în cutia voastră de confort, că totul va fi bine (pentru îmbogăţiţii de război şi pentru corupţi).

Autor: Gheorghe Piperea

Citiţi şi:

Coronavirus: Măsurile de combatere sunt mai rele decât boala

România, avangarda dictaturii pseudo-sănătății mondiale

 

yogaesoteric
26 septembrie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More