«Obsesia bizară pentru moarte» – Un studiu despre tulburătoarea şi satanica lor cultură a morții din lumea modei (2)


Motivul craniului și cadavrului în designul vestimentar, imagine și branding

de Jacque Lynn Foltyn

Citiţi prima parte a articolului

Pentru Alexander McQueen craniile și scheletele reprezentau ceva fascinant. A fost binecunoscut pentru interesul său pentru cele mai macabre aspecte ale culturii populare și pentru subculturi. Creațiile lui McQueen sunt legate de pirați, vrăjitoare, luptători, prădători și prăzile lor. S-a exprimat și prin creații extravagante orientate în jurul lui Jack Spintecătorul și a filmului „Și caii se împușcă, nu-i așa?” (1969) despre un maraton mortal de dans.

Designerul cel mai asociat stilului skull, McQueen a ataşat craniile la haine și eșarfe; a însăilat amulete cu capete de mort pe cizme; a expus un corset de aluminiu în formă de cutie toracică luată de la un schelet uman. Modelele sale au defilat cu oase și cranii uriașe, trăgând după ele schelete și purtând măști asemenea unor capete de mort. Sub marca McQueen, au fost scoase cătușe, brățări, amulete, cercei, inele și piercing-uri pentru limbă cu schelete. Valoarea comercială a capului de mort a ajuns atât de mare încât Moartea Înaripată, una dintre celebrele iterații ale lui McQueen despre craniu, a devenit subiectul unui proces de violare a mărcii comerciale înaintat de Clubul de Motocicliști Îngerii Iadului.

Faptul că McQueen s-a sinucis prin spânzurare în februarie 2010 spune multe despre influenţa puternic nefastă a ideii obsesive a morţii asupra lui. Cei care l-au cunoscut destul de bine și care i-ar putea scrie necrologul, au remarcat la el nu numai o stare depresivă, ci și o obsesie a sa pentru moarte. În 1 februarie, mesajele lui McQueen de pe Twitter indicau tulburări mentale cât și o mărturie relevantă despre creaţiile sale: „De la rai la iad și înapoi, viața este ceva amuzant. Frumusețea [sic] poate reieși din cele mai stranii locuri, chiar și din cele mai dezgustătoare.”

„Geniul” lui McQueen şi spectacolul macabrului creat de el l-au făcut preferatul jurnaliștilor de modă și l-au ajutat să ducă stilul skull de la periferia modei în centrul ei. Au existat perioade în care moda a îmbrățișat teme ale melancoliei. În anii 1990, McQueen a fost unul dintre tinerii designeri conceptuali, deconstrucționiști, „post-fashion” a cărui muncă s-a plasat la limita comercialului, fiind centrată pe teme întunecate și evaluând moda în primul rând pentru posibilitățile sale simbolice. Moda poate oferi o cale și poate constitui o chemare la schimbare socială.

Designeri experimentali precum McQueen, Martin Margiela, Hussein Chalayan și Viktor & Rolf au folosit în creaţiile lor imagistica macabră ca răspuns la schimbările sociale, economice, ecologice, tehnologice și politice, și au creat alienare, boală, război, violență, migrație forțată și o teamă de instabilitate, schimbare și moarte. Unii dintre cei care poartă stilul skull răspund fără îndoială trend-ului vremii, în timp ce alții se identifică cu simbolismul „evazionistului morții”a lui Keith Richards. Alții îl poartă ca memento mori, în timp ce unii adoptă stilul mai „lejer” pentru a proiecta look-ul ușor tăios. Apoi sunt aceia care par insensibili la însemnătatea culturală a imaginii; pentru ei, stilul skull a fost secat de simbolismul său, fiind purtat pur și simplu pentru faptul că este în trend, un răspuns la consumerismul nechibzuit pe care capitalismul modern îl atrage după sine. Indiferent de motivele pentru care este purtat stilul skull, trendurile servile care îi urmează reprezintă o caracteristică importantă a societăților de consum prospere, designerii, editorii și comercianţii recunoscând în prezent atracția consumatorului pentru moarte.

Moartea prin modă: Cadavrul Chic

În prezentarea de top a modei morții, „cadavrul chic” reprezintă un tip distinct de narațiune a trupului neînsuflețit, în care supermodelele și celebritățile pozează în ipostaza de cadavre. Prin cadavru chic se urmăreşte o ciudată „stilizare” a morţii mai degrabă prin intermediul unui trup viu decât prin oasele unui schelet. Promotorii alienaţi ai acestei mode morbide cred că pot da „farmec” trupului în descompunere, transformând atrăgătorul trup viu într-un aşa considerat de ei „atrăgător” trup mort.

O asemenea imagine atrage, cu siguranță, atenția asupra expresiei artistice a creatorilor ei și a zonei modei în care este prezentată imaginea, însă scopul este acela de a vinde creaţiile vestimentare modelate pe cadavru. Presupunerea că un cadavru poate fi un model activ este una perceptivă, întrucât atenția privitorului este reținută într-un moment în care imaginile morții reale și simulate devin parte importantă a divertismentului modern. Este un efect combinat cu moartea reală redată la știri, cu morțile simulate ale culturii populare și cu imaginile artificiale ale morții apărute în prezent în modă, o temă ce se presupune că va fi dezvoltată în viitor.

Timp de mii de ani moartea a fost interpretată în piese de teatru și în dansuri, ca reflexie și expresie culturală. A apărut apoi în fotografie, filme, televiziune, jocuri video și, mai nou, în modă. Imaginea „cadavru chic” este comună scenelor morții din dragoste din literatură, mitologie și artă. Sinuciderile din opera lui Shakespeare reprezintă o sursă de inspirație, ca de exemplu, în tema preluată din Romeo și Julieta, „Dragoste pe viață”, prezentată în revista Vogue de Annie Leibovitz, în care iubiți zac morți cu brațele întinse, îmbrăcaţi în creații McQueen, precum şi în fotografia din Calendarul Pirelli din 2010, făcută de Terry Richardson modelului Lily Cole, interpretând-o pe Ofelia zilelor noastre (Hamlet).

În prezentările de modă a stilului „cadavrul chic” se întâlnește mai des victima crimei violente decât victima care s-a sinucis din dragoste.

Acest model a suferit în mod tipic o „moarte” atroce în mâinile unui ucigaș, criminal în serie, pedofil, sau a fost atacat de un animal sau chiar de o jucărie dementă. Sunt reprezentative temele și imaginile a patru pictoriale de „cadavre șic”, publicate în W Magazine, între 2007 și 2009.

Revista Honeymoon Hotel din iulie 2009, înfățișează staruri ca actorul Bruce Willis nud sau semi-nud și soția sa Emma, care mimează torturi mortale și moartea într-o pantomimă tematică macabră, sado-masochistă, fotografiată de Steven Klein și stilizată de Camilla Nickerson. Willis apare alături de modelul Keiko și designeri (inclusiv Michael Kors) într-o serie de imagini în care sunt folosite măști, bice, unghii metalice, capete de mort și un vehicul de urgență.

În pictorialul Pin Up din martie 2008, imaginea o prezintă pe top-modelul Lara Stone situată pe un pat acoperit cu plastic transparent, cu picioarele depărtate larg, cu ochii privind în sus, în gol. Ea este îmbrăcată cu o bustieră roz din tul Bottega Veneta și cu o vestă roz Roberto Cavalli, fantezie a unui fetișist. Amplasat într-un motel jerpelit și fotografiat de Mert & Marcus, trupul lui Stone este tăiat, astfel încât privitorul se uită în sus, la rochia ei. Copia editorială a şedinței foto descrie modelele ca „fete sălbatice… în unele poziții mai degrabă compromițătoare”, dar nu există nicio mențiune că modelele au fost stilizate ca să pară moarte.

Probabil cea mai deranjantă dintre imaginile din W Magazine este „Into the Woods” („În pădure”), din august 2007. Aceasta a fost fotografiată tot de Mert & Marcus și stilizată de Alex White. Îmbrăcată în diverse blănuri, fotomodelul olandez Doutzen Kroes pozează cu animale de jucărie din pluș, care o mângâie și o amenință; în unele imagini, ea apare ca un cadavru alb de copil care suge degetul mare, după ce a fost batjocorit fie de jucăriile de pluș moi fie de un pedofil dinafara cadrului. Există o conexiune implicită aici cu o subcultură sexuală numit „blănițe”, în care oamenii se îmbracă în costume de animale pentru a face sex.

Imagini ale „cadavrelor chic” în care sunt ilustrate aceste mișcări care trec dincolo de senzual, intrându-se pe un teritoriu mai dubios, sunt o subdiviziune a imageriei cadavrelor, numită „cadavre porno”. „Leșul porno” evidențiază sexualitatea trupului mort, simulată în moduri care depășesc eroticul; temele sale sunt vulnerabilitatea, devalorizarea, descompunerea și sexualitatea cadavrului, care este transformat într-un mod teatral pentru a excita spectatorii cu o doză de fetișuri sexuale și subculturi sexuale perverse.

În unele situaţii „cadavrele chic” sunt inspirate de probleme sociale grave. Influenţată de scurgerea de petrol din Golful Mexic, în august 2010 agenția italiană Vogue a organizat o prezentare cu modelul Kristin McMenamy (îmbrăcată într-o ținută din colecția Ralph Lauren) reprezentând o vietate marină cu pene îmbibate în ulei, eșuând pe uscat în tentativa de a supraviețui, muribundă (scuipând ulei) sau moartă, modelul purtând plase negre rupte. Povestea – „Apă și ulei” – a fost prezentată de întreaga mass-media, în știri senzaționale, pe site-uri de modă și în blogosferă. În calitate de redactor al revistei, Franca Sozzani a explicat: „în fața acestei situații dramatice catastrofale, imaginile lui Steven Meisel alcătuiesc un reportaj prețios, care oferă un impact artistic. Imaginile de neuitat, create special pentru a impresiona privitorul, surprind realitatea situației.”

Pentru tema agenției Harper’s Bazaar din septembrie 2010, Rachel Zoe, stilistă a celebrităților (și acum celebritate) apare într-o prestaţie destul de vulgară despre „cadavrul chic”. Tema „Rachel Zoe: I Die” („Rachel Zoe. Eu mor”), o parodie în stil Hitchcock, o înfățișează pe Zoe „ucisă” de către unii dintre designerii ei preferați. Ea este îngropată de vie în haine de Michael Kors, Marc Jacobs o electrocutează cu un uscător de păr și designerul de pantofi Brian Atwood îi bate cuie în sicriu cu un pumnal. Decorul este deosebit prin frivolitatea sa și prin sensibilitatea ironică exagerată, semne distinctive ale parodiei respective. Cu privire la Zoe, observăm cum ea își ia în râs expresia sa favorită („Eu mor”) dar, de asemenea, se subliniază banalizarea tot mai mare a tematicii „cadavrului chic”.

Vulgară sau gravă, imaginea „cadavrului chic” este o subcategorie cu o lungă tradiție a „frumuseții” trupului mort în artă. Sculptori, pictori, fotografi, realizatori de film, jucători video, webmasteri, și pornografi și-au folosit mintea plină de imaginație pentru a crea „înfățișări sexy ale morții” pentru a instrui, distra, excita, scandaliza și îngrozi. Reprezentările unor „frumuseți” moarte sunt o temă de durată în cultura și arta pop occidentală: de la violarea trupurilor „moarte” de către războinici greco-romani, la Hristos cel răstignit; imaginile suprarealiste ale curentului Dada, creațiile lui Magritte, Bunuel și Visconti; fotografiile lui Man Ray, Edward Westin și Weegee; vampirii din trilogia Twilight.

Imaginea „cadavrului chic” de astăzi este datorată în mare măsură avangardistul Guy Bourdin, fotograf de modă subversiv, ale cărui imagini cu femei superbe „moarte” (între anii 1960 și 1980) au fost îmbrățișate de către clienți cunoscuți pentru estetica lor marginală.

Tema „cadavrului chic” este inspirată de filme noir, erotice și drame de televiziune, afaceri curente și realitate imediată care se concentrează asupra criminalității violente și medicinii legale, precum și de fotografi de artă contemporană, cum ar fi Izimar Kaori și Melanie Pullen, ale căror creaţii combină moda, crima si moartea. Modelele lui Pullen, de exemplu, poartă creații de modă celebre și sunt aranjate în poziții ce au la bază scene reale de crimă din dosarele Departamentului de Poliție New York (NYPD) și ale Departamentului de Poliție Los Angeles (LAPD), din fotojurnalism, cinema și televiziune.

Citiți a treia parte a articolului

Citiţi şi:
Noi tendinţe perverse, dezgustătoare şi satanice în industria modei
Noua modă pentru bărbați, New York 2017 – 2018. Cum o comentați?

yogaesoteric
27 noiembrie 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More