Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!

„Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie și de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creștin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar și de ciudă, pentru că acest aspect, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăți pe care sunteți puși s-o apărați și fără de care nu e posibilă conviețuirea pământească. (…)

Onorata Curte mă va judeca după cum crede de cuviință și, după cum va putea, mă va condamna ca autor principal, complice, cu sau fără circumstanțe atenuante, la ani de temniță grea sau de închisoare, altfel zisă, și la risipirea casei părintești, sortită, în gândul tatei, să asigure puțin timp soarta a trei ființe nevinovate, și la degradare civică, la interdicția exercitării puterii părintești, a dreptului de a ține școală etc.

Alții decât Onorata Curte, aplicându-mi cu sau fără drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curând sau mai târziu pedeapsa Onoratei Curți într-o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenții rămase pentru mine de neînțeles. Nu pentru asta mă plâng! 

Sunt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca și datoria ostășească, te obligă să ți le asumi, chiar dacă nu te poate mângâia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost și nici amintirea măgulitoare a cinstirii unei fețe, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensație. O știu și repet: nu pentru asta mă plâng!

Un singur aspect am însă dreptul să pretind Onoratei Curți, atunci când chemându-mă în fața ei, am înțeles să răspund «De față!». Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca și va hotărî că am ceva de ispășit, revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr! Adevărul acesta, Onorată Curte, mă trudesc însă zadarnic să-l cuprind, urmărind să înfrunt unul după altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulațiunile argumentării domnilor procurori.

Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu în activitatea mea publică unul de care m-aș putea căi. N-am găsit! În asemenea condiții, Onorata Curte poate să hotărască în privința mea orice! De un singur fapt o pot asigura de pe acum, când am încă integritatea mea trupească și a facultăților mele sufletești: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine!

Onorată Curte, termin rugându-vă să mă iertați că am abuzat de timpul Domniilor voastre și că am spus lucrurilor pe nume, dar eu cred în Adevăr și știu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul. Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiți nu judecători drepți, ci Judecători Adevărați!”

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28/29 octombrie 1952)
Extrase din Ultimul cuvânt al lui Mircea Vulcănescu rostit în data de 15 ianuarie 1948 în fața „Tribunalului Poporului”

Mărturii ale morții lui Mircea Vulcănescu:

În 1948-1949, Gheorghe Bălănescu avea să-l întâlnească pe Vulcănescu în Penitenciarul de la Jilava, apoi în cel din Aiud: 

„Din diferite celule de la Jilava, au fost strânşi câțiva şi izolați într-o celulă (fără paturi, cu cimentul gol). Îmi amintesc numele lui Mircea Vulcănescu, Alexandru Constant, Aristide Manolescu şi fostul primar al Jilavei, al cărui nume nu mi-l amintesc. Toți au fost dezbrăcați la pielea goală şi introduşi într-o celulă, fără paturi, fără tinetă. Rugăm cititorii să-şi imagineze iarna, într-o celulă dintr-o închisoare subterană, la Jilava, oameni în pielea goală. Fostul primar al Jilavei era bolnav de tuberculoză pulmonară. Mircea Vulcănescu nu era preocupat decât de acest bolnav şi căuta soluții, pe care nu le putea găsi, pentru a-l salva. Au sperat, câteva ore, că este o sancțiune care va dura… câteva ore. Noaptea târziu, bolnavul, sfârşit, a căzut.

Mircea Vulcănescu a folosit toată forța lui morală să-l convingă pe acest bolnav, că el, Mircea Vulcănescu, este sănătos şi, ca atare, se va întinde pe ciment, iar bolnavul să se aşeze deasupra lui, pentru a avea protecția trupului său cald. Insistențele lui Mircea Vulcănescu nu au fost atât de mari, deoarece bolnavul, nemaivând capacitatea morală şi fizică de a se opune, a acceptat. Mircea Vulcănescu a rămas lungit pe ciment (repet, în pielea goală) atâta timp cât bolnavul a dormit. În situația aceasta, a adormit şi Mircea Vulcănescu. Când s-au sculat, erau literalmente înghețați amândoi. Fără îndoială, ca şi ceilalți din celulă, care, totuşi, s-au mai mişcat puțin. Au apărut apoi doi plutonieri gardieni, care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc până la epuizare. În această bătaie, trupurile s-au mai înviorat puțin. A urmat o nouă noapte şi aşa mai departe 3 sau 4 zile consecutiv, după care toți, leşinați, au fost duşi într-o celulă. În această înfiorătoare încercare, Mircea Vulcănescu a contractat tuberculoza pulmonară care, după doi ani, l-a stins.”

Despre perioada Aiud, acelaşi fost deținut politic avea să rememoreze: 

„Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca scândurile cu terebentină. Mi-au atras atenția ochii mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deținuții politici, atunci când întâlneau un alt deținut sau un grup de deținuți, erau obligați să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Ne şopteşte: «Mergeți la muncă». În privire, i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş.

[…] Mai târziu – îmi este greu să-mi amintesc anul – am vorbit cu fostul secretar de la YMCA-filiala Bucureşti, Zahiernic, în brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: «Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voința de a avea conştiința a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistența, îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat, în ultima fază a bolii, la infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicație specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a acelora de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în brațele mele, cu ultimele cuvinte: «Spuneți-i Aninii să mă ierte!» (Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima sa soție).»

A cerut câtorva deținuți de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să adoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în față, aşa cum privise drept în față toate binecuvântările şi blestemele vieții. Şi a spus atunci acele patru vorbe: «Să nu ne răzbunați».”

Fragmente din cartea Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, de Arșavir Acterian

Citiți și:

Mobilizare fără precedent în apărarea unui martir al temnițelor comuniste 

Dan Puric: ‘E ateul acesta de tip nou, violent, care mimează drepturile omului și este de o impostură îngrozitoare’

Curajul libertăţii

yogaesoteric

21 februarie 2021

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More