Vom fi, oare, obligați să retrăim coșmarul din care de-abia am ieșit?

 

În ultimele luni ale anului 2018, Kristie Higgs a fost concediată din slujba ei de profesoară la o școală din Gloucestershire, Marea Britanie, din cauza unor comentarii pe facebook cu privire la educația sexuală în școli.

La sfârșitul lunii iunie 2020, Scotland Yard-ul îl investiga pe activistul conservator Darren Grimes pentru niște așa-zise „observații insensibile din punct de vedere rasial”, făcute de interlocutorul acestuia, profesorul David Starkey, în timpul unui interviu pe YouTube.

Între timp, în SUA, compania Yelp, a cărei pagină web conține recenzii de la milioane de companii, a anunțat introducerea pe site a unei noi funcții, o așa numită „alertă privind afacerile acuzate de comportament rasist”, însoțită de un link către un articol de știri din care se pot afla amănunte despre incident.

Toate acestea fiind urmate de decizia versiunii online a Dicționarului Merriam Webster de a cenzura utilizarea expresiei „preferință sexuală”, considerând cuvântul „preferință” ca fiind „ofensator” atunci când este utilizat în legătură cu orientarea sexuală.

Și, ca să fie totul foarte limpede, Twitter refuza, chiar în aceeași zi, publicarea oricăror referințe la un articol din New York Post, în care era vorba despre acuzațiile de corupție la adresa lui Hunter Biden, fiul candidatului (pe atunci) la președinția SUA.

Toate aceste incidente și multe altele, de același fel, ilustrează teza centrală a scriitorului și editorului american Rod Dreher care, în noua sa carte, Live Not by Lies, A Manual For Christian Dissidents (Viața fără minciună. Manual pentru disidenții creștini), afirmă că Occidentul asistă la nașterea unui nou totalitarism, „moale”, care îngrădește toate vechile noastre libertăți (de exprimare, de gândire, de întrunire și de dezbatere), considerându-le în schimb sacrosancte doar pe acelea legate de expresia și autodefinirea sexuală.

Dreher o citează pe Hannah Arendt, conform căreia o societate începe să devină totalitară atunci când o ideologie încearcă să înlocuiască toate tradițiile și instituțiile anterioare, în scopul de a aduce toate aspectele vieții sociale sub controlul ideologiei respective. Ceea ce este diferit de autoritarism, unde statul monopolizează controlul politic, fără a forța, însă, transformarea intruzivă a viziunii despre lume și a spiritualității cetățenilor ei.

Cu toate că, la fel ca în cazul altor cărți ale sale, autorul este acuzat de paranoia și alarmism, dovezile pe care acesta le adună sunt convingătoare și greu de respins. Câtă vreme orice observator inteligent și onest al lumii noastre va observa cu ușurință că lista cuvintelor care pur și simplu nu mai pot fi spuse fără a provoca denunțuri și controverse furtunoase crește cu fiecare zi care trece.

Or, oamenii ca Dreher doresc să tragă un semnal de alarmă tocmai cu privire la acest fenomen insidios și greu de definit, care nu beneficiază de sprijinul explicit al niciunui partid politic (dar, se bucură, în schimb, de sprijinul implicit al majorității partidelor din țările occidentale). După cum nu există niciun Mein Kampf și nici o micuță Carte Roșie care să definească această mișcare, greu de identificat în ciuda puterii sale, din ce în ce mai mari.

Încercările de a o descrie au fost diverse. Mai întâi s-a vorbit despre „corectitudinea politică”, dar aceasta a sfârșit prin a cădea în derizoriu, asemenea multor altor termeni inventați de cenzura stângistă. Apoi a apărut „cancel culture”, destul de sugestiv, fără a surprinde, totuși, felul în care funcționează această nouă formă de totalitarism. Scriitorul Dan Hitchins îl numește „Lucrul” („The Thing”), intelectualul american James Poulos îl numește „Statul polițist roz” („The pink police state”), iar în unele cercuri cum ar fi mass-media, mediul academic, sectorul public și stânga politică este cunoscut sub numele de „Catedrala” („The Cathedral”).

Terminologia în sine este, poate, mai puțin importantă decât înțelegerea clară a ceea ce înseamnă, în realitate, acest „totalitarism moale”. El poate fi cel mai bine definit ca un regim juridic și cultural în care exprimarea ideilor și opiniilor conservatoare din punct de vedere moral și social este agresiv controlată și pedepsită printr-o combinație de sancțiuni juridice și sociale susținute de puterea corporatistă.

Putem, de asemenea, vorbi despre un egalitarism feroce, ostilitate sălbatică față de ierarhie, distincții naturale, norme culturale tradiționale occidentale sau orice alt concept al limitelor perfectibilității societăților umane, cele mai importante tabuuri ale sale situându-se în jurul caracteristicilor etnice, a expresiei sexuale, relațiilor dintre sexe și comparațiilor dintre culturi.

Chiar dacă faptul că activismul progresist modern posedă multe dintre caracteristicile doctrinei și ritualului religios a devenit deja un clișeu, aceasta continuă să fie, totuși, o perspectivă utilă, câtă vreme ne ajută să înțelegem cu ce anume avem de-a face.

Activismul progresist contemporan seamănă cu o credință religioasă în măsura în care oferă un cadru epistemologic și moral atotcuprinzător, în care este necesar să fie încorporat tot restul și, desigur, un set de standarde morale conform cărora să fie judecați toți oamenii, acțiunile, ba chiar și gândurile lor. Ceea ce înseamnă că este extrem de ostil activității politice normale, care presupune luarea în considerare a descoperirilor empirice despre cum este lumea în realitate, precum și recunoașterea necesității compromisurilor între interesele ocurente.

Abordarea politicii cu sensibilitate religioasă este periculoasă, deoarece nu lasă loc realității evidente că, în deliberarea politică, este necesar să fim atenți la concepțiile diferite ale oamenilor despre ceea ce este bun și important în viață. Ideologului, desigur, îi va fi greu să admită aceasta, pentru că a lua în considerare cu sinceritate înseamnă a respinge fervoarea totalizantă, moralistă, care este atât de specifică unei mari părți a politicii și activismului progresist.

Dreher abordează problema ideologiei totalizatoare care ne acaparează din ce în ce mai mult societățile dintr-un unghi neașteptat, în lumina experiențelor și preocupărilor oamenilor care au trăit sub dictatura comunistă, în Europa de Est, în anii dinainte de 1990. Astfel, Live Not By Lies prezintă mărturii ale unor emigranți din fostele țări comuniste, care spun că sunt îngrijorați de asemănările dintre atmosfera cultural-politică din Occident și controlul ideologic asfixiant, pe care îl credeau lăsat cu multă vreme în urmă.

Titlul cărții se referă la un mesaj publicat de dizidentul rus Aleksandr Soljenitîn în ziua arestării sale de către autoritățile sovietice, în 1974. El înțelesese cât de folositoare poate fi pentru dictatura comunistă disponibilitatea oamenilor de a coopera pasiv cu minciunile oficiale publicate de regim. Propaganda făcută de tiranii nu este menită atât să convingă oamenii, cât să-i umilească și să-i demoralizeze, asediindu-i cu prostii evidente, pe care nu îndrăznesc să le contrazică.

Soljenițîn a spus că oamenii pot rezista refuzând să colaboreze cu necinstea și înșelăciunile oficiale. Știa foarte bine că majoritatea oamenilor nu pot fi disidenți publici sau eroi, dar i-a îndemnat să cultive adevărul, dând câteva exemple despre modul în care cititorii săi ar putea face aceasta: evitând să mintă din proprie inițiativă, boicotând ședințele și adunările în care se spun minciuni, refuzând susținerea unor puncte de vedere în care nu cred cu adevărat. În acest fel, spunea el, poți să-ți păstrezi integritatea, chiar și într-un regim care încearcă să facă aceasta imposibil și, de asemenea, îi poți întări și pe ceilalți prin exemplul tău.

Relevanța imperativului de a trăi în adevăr este evidentă. Suntem nevoiți să înghițim, de dimineața până seara, o grămadă de minciuni. Refuzând să contribuim la răspândirea acestora ne confruntăm cu cea ce teoreticienii jocurilor numesc o problemă de coordonare: o situație în care mulți oameni urmăresc să ia decizii cu privire la cel mai bun mod de a acționa pe baza informațiilor incomplete.

Poate că și alții cred că teoria privilegiilor este o prostie. Sau, că elevii de grădiniță nu ar fi necesar să învețe despre homosexuali și trangenderi. Dar cine va îndrăzni să spună asta? Cine va vorbi primul?

Soljenițîn are antidotul: este necesar să vorbim, este necesar să fim dispuși să ne asumăm riscul și să suportăm consecințele. Acest aspect este ușor în teorie și greu în practică. Pentru că ar putea afecta carierele și prestigiul profesional al multora dintre noi, ba, uneori, chiar și capacitatea de a ne câștiga existența. Poate duce la ostracizare socială și la rupturi cu prietenii și cu familia.

Dar, în egală măsură este necesar să ne întrebăm dacă putem trăi cu alternativa conformității și a infinitei sarabande a minciunilor albe, pentru ca în cele din urmă să fim nevoiți să predăm întregul spațiu public fanaticilor și celor dispuși să le cânte în strună.

Cartea lui Dreher este îngrijorătoare și clarificatoare. Inamicul e în sfârșit identificabil, de neocolit.

Oare țările din Europa de Est vor fi obligate să retrăiască coșmarul din care abia au ieșit?


Citiţi şi:
Totalitarismul ce se apropie
Cum să nu trăiești în minciună

 

yogaesoteric
8 februarie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More