Conceptul de război geofizic, abordări conceptuale

 

În ultimele decenii, sunt tot mai frecvente abordările mai mult sau mai puţin coerente, cu îndrăzneală sau timiditate, cu o doză de certitudine sau adesea cu titlul de ipoteze, presupuneri și predicţii, care relevă impactul direct sau indirect al unor acţiuni, altfel decât deteriorarea accidentală a mediului înconjurător (general de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice, lector univ. col. Valentin Stancu – Războiul de azi și mâine, agresiunea nonconvenţională, Ed. Militară, București, 1999, p. 230), din care rezultă că se poate vorbi deja de așa numitul război geofizic, generat de capacitatea umană de a eroda geosfera (litosfera, hidrosfera, atmosfera) în scopuri ostile.

Apărut și experimentat în perioada Războiului Rece, războiul geofizic a fost abordat în literatura militară de specialitate mai întâi sub conceptul de război meteorologic și de război ecologic, în SUA și în Occident, și sub termenul de război geofizic sau geoclimatic, în URSS și în China.

Conform unor specialiști sovietici (printre care generalul Ivan Rotnedin), noţiunea de război geofizic cuprinde complexul de măsuri îndreptate în scopul perturbării în teatrele de operaţiuni militare a condiţiilor naturale și a formării unor condiţii noi, care exclud sau îngreunează în mod esenţial acţiunile de luptă ale trupelor și viaţa populaţiei civile.

În literatura de referinţă, unii autori occidentali (Arthur H. Westing, specialist în cadrul Institutului Internaţional de cercetare pentru pace din Stockholm, Environmental War: Hostile Manipulations of the Environment) folosesc noţiunea de război ecologic, înţelegând prin aceasta manipularea mediului în scopuri militare ostile. El consideră că manipulările ostile ale mediului, cele mai utile din punct de vedere militar, ar fi cele în care un consum relativ modest de energie declanșatoare ar conduce la eliberarea unei cantităţi considerabil mai mari de energie distructivă direcţionată.

Scopul unui astfel de atac asupra mediului terestru sau marin, susţine Hellen C. Noltimier (profesor la Universitatea statului Ohio), ar putea fi distrugerea economiei unei ţări-ţintă, a standardului de viaţă, a capacităţii de a purta un război sau chiar de a supravieţui pe termen lung.

Conform Lexiconului Militar, prin război geofizic (ecologic) se înţelege o formă de război total în care se folosesc mijloace și metode de modificare a mediului natural, considerându-se că acestea pot provoca distrugeri atât de mari, încât ar obliga adversarul să înceteze acţiunile de luptă.

Într-un studiu politico-militar, generalul Dumitru I. Dumitru (gen. Dumitru I. Dumitru, Escaladarea periculoasă a căutărilor militare – aspecte ale războiului geofizic. Problemele păcii și ale războiului în condiţiile revoluţiei știinţifice și tehnice, necesitatea istorică a dezarmării, Ed. Politică, București, 1977, p. 119) definește războiul geofizic ca fiind un război care ar consta în modificarea, în scopuri distructive, a mediului înconjurător, urmărindu-se ruperea echilibrului existent în natură și declanșarea, prin mijloace tehnice, a unor fenomene și procese cu efecte distrugătoare asupra populaţiei și mediului ambiant – terestru, aerian și maritim.

Specialiștii afirmă că, din punct de vedere tehnic, sunt posibile anumite modificări substanţiale ale geosferei și că acestea ar putea avea efecte deosebit de nocive asupra mediului înconjurător.

În cartea sa Starea vremii, după dorinţă, apărută în 1970, ziaristul Georg Breuer, specializat în probleme știinţifice, dezvăluie pericolele influenţării meteorologice, prezentând eforturile unor specialiști din SUA, Australia, URSS, China și alte ţări (cercetări în domeniul războiului geofizic au avut loc în perioada 1970-1983 și în Bulgaria. Ele au vizat controlul precipitaţiilor: combaterea grindinei, secetei etc. – Gheofiziceskaiavoina, 1983), de a realiza o „bombă climatologică”.

Se pune întrebarea dacă se poate realiza, la dorinţă, o ceaţă densă, dacă se pot multiplica precipitaţiile, dacă se poate declanșa grindina, dacă se pot devia cicloanele, dacă se pot produce secete sau, dimpotrivă, ploi catastrofale în mod artificial, la comandă. În prezent, răspunsul savanţilor este afirmativ.

Colonelul Emanoil Stanislav definea războiul geofizic (Metode și tehnici de modificare a mediului – arme previzibile ale viitorului. Cursa modernă a înarmărilor – dimensiuni și implicaţii, colonel Emanoil Stanislav, Ed. Militară, București 1980, pag. 264) ca presupunând activizarea unor energii și instabilităţi existente în natură, prin intervenţia deliberată a omului în structura și dinamica factorilor de mediu și folosirea lor în scopuri distructive.

Vladimir Ivanovici, director știinţific al Institutului Naţional de Meteorologie și Hidrologie, arată într-un interviu (Libertatea, 17 noiembrie 2000, p. 9) că în Australia, Israel și Italia a fost testată cu succes practica însămânţării artificiale a norilor cu nuclee de condensare, în scopul realizării ploilor artificiale.

Atsuma Ohmura, directorul Institutului pentru studierea fenomenelor meteorologice din Zürich, a dezvăluit cotidianului Bild câteva din scenariile terifiante care ar putea fi puse în aplicare de armata SUA, cum ar fi operaţiunile Potopul, Era glaciară, Vântul, Apa, care nu reprezintă altceva decât materializarea și perfecţionarea mijloacelor prin care fenomenele meteorologice pot fi produse și controlate de om în scopuri militare.

Unii oameni de știinţă, studiind efectele războiului geofizic, apreciază că influenţarea artificială a vremii, ca procedeu de luptă prezintă pericolul potenţial de a da naștere la distrugeri incontrolabile, cu urmări de neprevăzut. Faptul cel mai grav constă în probabilitatea mare ca asemenea distrugeri să aibă urmări mai grave pentru populaţie decât pentru forţele armate.

Din punct de vedere istoric, prima ploaie artificială a fost provocată la București în anul 1931 de către cercetătoarea Ștefania Mărăcineanu. Datorită rezultatelor obţinute, Ștefania Mărăcineanu a primit sprijin din partea generalului francez și a repetat aceste experienţe în anul 1934 în Algeria, fiind încununate de succes (Claudia Giurcăneanu, Înfruntând natura dezlănţuită, Ed. Albatros, București, 1986, p. 273).

Aceste experienţe au fost pe larg comentate și apreciate de comunitatea știinţifică, reprezentând ulterior punctul de plecare în cercetarea din acest domeniu. Lupta omului cu fenomenele de secetă și deșertificare avea acum o șansă reală, credibilă și demonstrată știinţific în mod experimental de cercetătoarea româncă. Ea a arătat că, pentru ameliorarea regimului de precipitaţii și pentru producerea ploilor artificiale, trebuie stimulate procesele ce se petrec în norii de ploaie. Aceste procese sunt strâns legate de intensitatea curenţilor ascendenţi de aer, de cantitatea de vapori de apă și prezenţa nucleelor de condensare. Pentru producerea ploilor, este necesară creșterea numărului de nuclee de condensare prin însămânţări artificiale cu substanţe chimice introduse în nori, cu rachete sau din avion, metodă care se practică în România încă din 1958. Această metodă s-a experimentat și folosit începând cu anii ʼ60 și în SUA, URSS și Australia.

Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1946, inginerul american Vincent J. Shaefer a făcut o experienţă pe muntele Washington, într-o zi când deasupra acestuia pluteau nori denși. El a dispersat din avion, la baza norului, zăpadă carbonică, ceea ce a dat naștere unei averse puternice.

Cercetătorii români au demonstrat că poate fi folosită, alături de zăpada carbonică, iodura de argint sau anhidridă sulfurică, aceasta din urmă fiind mai indicată, cu condiţia ca temperatura să nu fie prea coborâtă, astfel ca picăturile de apă să nu se transforme în zăpadă.

Istoric vorbind, prima ploaie artificială în scopuri militare a fost provocată (Escaladarea periculoasă a căutărilor militare – aspecte ale războiului geofizic. Problemele păcii și ale războiului în condiţiile revoluţiei știinţifice și tehnice, necesitatea istorică a dezarmării, gen. Dumitru I. Dumitru, Ed. Politică, București, 1977, p. 119), în 1963, de armata americană în Vietnam, iar, în 1966, tot americanii au provocat ploi torenţiale cu urmări dezastruoase pentru provinciile din nordul Laosului. După unele date ale presei occidentale, în perioada anilor 1969-1972 trupele americane au practicat un război meteorologic secret în sud-estul Asiei.

Comparând efectele armelor cunoscute cu cele ale războiului geofizic mai ales asupra forţei vii, reiese că „ultimele pot provoca distrugeri mari, oarbe, se pot folosi într-un război secret, sunt mai puternice decât cele cunoscute și se datoresc capacităţii omului de a cunoaște, dirija și controla fenomenele naturale ale planetei noastre” (New Review on Science and Technology, nr.10/1975).

În prezent războiul geofizic prezintă perspectivele posibilului, dar cu menţiunea că, într-un asemenea conflict, noţiunile de învingător și învins s-ar putea confunda, fără a se putea face distincţie între victimele militare și cele civile, între agresor și atacat, fapt ce accentuează și mai mult monstruozitatea căutărilor militare ale unor savanţi în acest domeniu.

Deși raţiunea duce la concluzia că folosirea acestui gen de război, ca instrument în relaţiile lumii moderne, este greu de presupus, căutările și faptele, experimentele militare confirmă folosirea tehnicilor acestui tip de război.

La cererea Organizaţiei Mondiale de Meteorologie (OMM) din 1975, a fost adoptat un proiect internaţional intitulat „Proiectul de creștere a cantităţii de precipitaţii”, eșalonat pe un deceniu. Experienţele s-au făcut în Spania, la Valla Dolid, ca și în alte ţări.

Cercetătorii indieni de la Institutul de Meteorologie Tropical din New Delhi, lansând din avioane sare și sulfat de calciu deasupra norilor, au obţinut un spor de 20% a cantităţii de ploaie. În Japonia, specialiștii au iniţiat crearea unor munţi artificiali din mase plastice, înalţi de câteva sute de metri și întinși pe o lungime de mai mulţi kilometri, pentru a influenţa regimul de precipitaţii.

În alte ţări – ca Franţa, Austria, Africa de Sud – se obţin rezultate promiţătoare în domeniul precipitaţiilor artificiale. Conform literaturii de specialitate, în SUA ploile artificiale se folosesc pentru stingerea incendiilor din păduri și pentru completarea rezervei de apă pierdute în urma evaporării din lacurile de acumulare. În fosta URSS experienţe de acest gen s-au făcut pe malul Lacului Sevan (Armenia) din necesitatea de a provoca, prin ploi abundente, creșterea nivelului lacului care scade continuu din cauza infiltraţiilor și a unei intense evaporări. Aceasta se realizează printr-un dispozitiv special acţionat de un motor cu reacţie, prin care se lansează în atmosferă un curent de aer încălzit ce pătrunde în masa norilor și produce ploaie.


Citiți și:

Război climatic?! Șeful meteorologilor: «dacă te uiţi la hărţile pe iulie şi august, te apucă frica!» 
Controlul climei și războiul geoclimatic 
Vremea – o armă redutabilă 
Omenirea se află în plin război mondial climatic de câţiva ani 

 

yogaesoteric
24 noiembrie 2018


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More